Helmuth Stürmer – Maestrul genial al artei scenice

Până la această ceremonie, în care cenușa lui Helmut Sturmer a fost încredințată acelei generoase Gea Mater la care în final ne intoarcem cu toți, conform credințelor în care ne place să credem, sufetul său a avut un lung răgaz pentru a se intoarce să viziteze locurile natale din România și iubita sa Transilvanie, cu care a avut o legătură durabilă  în pofida dureroasei despărțire de țara de baștină, unde se născuse în februarie 1942, la Timișoara.

Suntem, sau mai precis am fost, de aceeași vârstă. În ràstimpul posterior decesului l-am evocat de nenumărate ori cu alte persoane apropiate mie și nouă.  Personal am suferit așa cum se suferă pentru dispariția unei ființe apropiate. Era un personaj cu calități umane “nepereche”, cum ar spune un cunoscut poet român, loial cu sine și cu alții și consecvent atât cu sine, cât și cu arta sa. În dialog era sincer și afectuos; tăcerile sale erau mângâietoare și îndemnau la reflecție. După stingerea fluxului vital ce îl ținea în viață mi l-am imaginat zburând deasupra Transilvaniei, peste locurile copilăriei, adolescenței și primei tinereți, având în spate aripile de el imaginate după studierea unor desene geniale ale lui Leonardo da Vinci din Codex Atlanticus.

Le-a revăzut mintal cu siguranță atunci când a desenat scenografia pentru piesa lui Shakespeare, Visul unei nopți de vară, pusă în scenă în 2015 pe Scena Teatrului Național din București, în regia lui Petrică Ionescu. Aripile lui Oberon, în desenul lui Stürmer, ieșeau din rucsacul acestuia. Mi l-am imaginat pe Helmut ca un fel de Oberon cu aripile “la spinare” plutind peste munții noștri și trecând și pe deasupra legendarilor Munți ai Orăștiei pentru a vedea cum statuia omului cu aripile-brațe deschise, opera unui maestru-coleg mai tânăr, supraveghează câmpia transilvană, depărtările. Nu ezit să spun că, după o trecere în revistă a scenografiilor sale și a schitelor, desenelor și modelelor care le-au stat la bază, îl consider pe Helmut Stürmer un adevărat geniu al scenografiei, un interpret al semnificațiilor umane ale acelor texte teatrale, interpret care nu doar a flancat fantezia și ideile unor regizori de mare faimă –  în România, în Europa și în lume  – ci a și intrat în simbioză cu ideile acestora despre tehnicile comunicării, condiționându-le adeseori prin îmbogățirea de semnificații cerută de aparatul scenic. În ce privește arta scenografiei Helmut Stürmer a fost în ultimele cinci decenii figura neîndoielnic cea ma faimoasă din România și probabil și cea mai prolifică, atât în țară cât și în “străinătatea” în care a plecat și unde a devenit faimos și apreciat pentru talent, seriozitate, pentru dăruirea totală cu care a îmbrățișat colaborările cu regizorii și actorii în realizarea unor spectacole cu înaltă valoare simbolică, adecvate situațiilor istorice în care se consuma epica pieselor sau filmelor create. Helmut a fost constant atent la punerea în valoare, la suportul imagistic al încadrărilor spațiale, arhitectonice și decorative, la generarea de simbolistici sugestive, racordate la realități degajate de text și atmosferă, astfel încât rostirea actoricească să fie împlinită și să genereze reacții trimițând mult dincolo de perimetrul discursului și acțiunii de pe scenă.  Helmut Stürmer are “la activ” peste 200 de producții teatrale, zeci de scenografii pentru filme, numeroase expoziții retrospective și de artă grafică etc. Este un om de artă consacrat.

Din peisajul contemporan al artei și culturiii naționale nu lipsesc de altfel figurile devenite consacrate. Importanța artei lui Helmut Stürmer pentru istoria teatrului contemporan din România și din țările unde a lucrat înainte și după 1977,  in primis în Germania, unde s-a stabilit în acel an, s-a configurat mai lent, dar sigur, inițial într-un context în care aspirația la libertatea de expresie a obligat nu puțini reprezentanți de marcă ai artei și culturii din România să aleagă drumul abandonării, în situație de necesitate, a ținuturilor natale, de care au rămas oricum legați pentru tot restul vieții. În afara României ei nu și-au pierdut cumpătul și busola: au căutat să își realizeze obiectivele și să își valorifice talentul aducând onoare culturii de apartenență (în cazul de față româno-germană), mediului formativ și locurilor de baștină. Traiectoria vieții i-a îndreptat pe mulți oameni de teatru și film, regizori de marcă, scenografi, critici, etc. să caute supape de desfășurare a energiilor și talentelor personale în afara țării. În alte medii s-au reconfigurat, în mod special după anii ‘70, relații, preferințe și cariere. Cu riscul de a nedreptăți pe unii nenumindu-i în această înșiruire informală de nume, menționez dintre regizori, personalități precum Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Silviu Purcărete, Radu Gabrea, Petrică Ionescu, Nikolaus Wolcz (la origine actor),  criticul  teatral de amplă respirație George Banu, scenografii și creatorii de costume scenice Miruna și Radu Boruzescu etc.

Se știe că viteza transformărilor economice și sociale de după ’89, graba cu care mulți artiști, scriitori, oameni de litere s-au aruncat, în numele libertății, în brațele valului spumos al unei modernități jucăușe, în volburile căreia se pierd adeseori izvoarele meditației ce conferă sens unei opere de orice tip – muzicală, literară, plastică, etc. –  și se dizolvă încărcătura logică și umană a expresiei din cuvintele tipărite sau din imagini, a produs fenomene de autocombustie intelectuală și dezumflare destul de rapidă a unei faime nesusținute de calitățile realizărilor culturale sau artistice ale pretendenților la glorie. Procesele de re-sedimentare culturală, după o perioadă de “tulburare revoluționarà” sunt destul de întinse: se măsoară în decenii și nu sunt considerate ca părți constitutive și fundamentale ale unei istorii naționale a “perioadelor lungi”, în care un rol esențial îl au “istoriile” destul de scurte ale unor comunități umane configurate din punct de vedere etno-cultural și personalitățile și oamenii încadrabili într-o mulțime care își definește caracteristicile. Helmut nu a râvnit gloria efemeră ci s-a dăruit cu pasiune vocației sale artistice legate de reprezentarea teatrală. Biografia lui este un exemplu de dăruire totală “profesiei” alese și pe care a practicat-o până la ultima suflare. După studiile liceale în orașul natal a urmat, între 1961-1967, parcursul universitar la  Institutul de Arte Plastice din București la clasa profesorului Paul Bortnovski, personalitate cu o înaltă cultură și cu remarcabile capacități didactice. Bortnovski a avut un rol hotărâtor în definirea profilului artistic a câtorva generații de studenți din România.  Între 1967 și 1974 Helmut a fost angajatul Teatrului de Stat din Sibiu și al Teatrului Lucia Sturza Bulandra din București, în perioada în care director al acestuia (1963-1972) a fost cunoscutul regizor Liviu Ciulei.  Ultimii ani ai prezenței lui Ciulei la conducerea acelui teatru au fost ani dificili în general pentru cultura românească, datorită presiunii ideologice care a avut efecte sufocante pentru libertatea de expresie și pentru creativitatea artistică în general. În planul artei teatrale presiunea ideologică s-a manifestat (după 1970) prin acțiuni de cenzurare fără menajamente a textelor și conexiunilor lor simbolice cu realitatea imediată.

Înainte de a pleca din România (în 1977), țară din care spiritual și afectiv nu a plecat practic niciodată, Helmut Stürmer, a elaborat scenografia pentru spectacole regizate de importanți regizori români ai momentului în străinătate: “Și lumina luminează în întuneric” de Tolstoi, la Teatrul Municipal din Koln  (1971 -1976), în regia lui David Esrig; “Azilul de noapte” de Maxim Gorki, la Teatrul Municipal din Munchen (1976), în regia lui Liviu Ciulei, spectacol repus în scenă tot de Ciulei la Old Tote Theatre din Sydney (1977). Tot în aceeași perioadă a realizat scenografia unor filme regizate de Radu Gabrea (“Dincolo de Nisipuri”, 1974), Dan Pița (“Tănase Scatiu”, 1976), Alexandru Tatos (“Reîntoarcerea”, 1977). A mai lucrat în perioada la care ne referim și cu alți regizori cunoscuți: Dinu Cernescu, Sanda Manu, Vlad Mugur, Dan Nasta și alții. A fost distins cu Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru “Hamlet” de Shakespeare, pus în scenă la Teatrul Nottara, în regia Dinu Cernescu (1974). A primit Premiul Criticii (1975)  pentru filmul  “Tănase Scatiu”, regizat de Dan Pița.  Când a ajuns în Germania era deja un nume cunoscut: a fost primit de mediiile artistice cu brațele dechise. A inceput seria lungă a colaborărilor cu teatrele germane în anii ’80. În primii ani de activitate a semnat scenografii pentru piese importante îmbogățind repertoriul unor teate germane și franceze cunoscute.  În 1980 a semnat scenografia pentru spectacolul “Sfârșitul lumii”, creat împreună cu compozitorul și regizorul Maurice Kagel la Staatschauspiel  din Stuttgart; în 1981, la Teatrul din Viena, realizează într-o echipa cosmopolită scenografia   “Flic Flac – Ein poetisches Varieté” de André Heller; în 1983, la Städtische Bühnen din Nürnberg, semnează scenografia și elaborarea costumelor pentru “Margarete”, de Gounod, în regia lui Jaroslav Choundela și tot cu regizorul Choundela  colaborează în același an la punerea în scenă în premieră absolută a piesei “Villa”, de Tancred Dorst la Düsseldorfer Schauspielenhaus. Tot în 1983 semnează la Théatre de la Ville de Paris scenografiile pentru “Maestrul și Margareta” de Bulgakov, în regia lui Andrei Șerban  și “Arden of Faversham”, în regia lui Lucian Pintilie. Inutil să mai spunem că ambii regizori români  “aleseseră” și ei, de ani buni libertatea, siliți de împrejurările politice și ideologice din țară.  În 1984 a colaborat cu regizorul Adolf Dresen la punerea în scenă a piesei “Mina von Branhelm” de Lessing la Schauspielehaus din Frankfurt am Main și în anul următor a inagurat colaborarea cu regizorul Piet Drescher cu piesa “Simplex Deutsch” de Volker Braun, pusă în scenă la Theater am Neumarkt din Zurich (1985). Împreună cu Pieter Drescher va mai semna și scenografia altor spectacole regizate de acesta, precum: “Măsură pentru măsură” de Shakespeare, la Buhnen der Stadt, Koln (1988); “Jakob Geherda” de Brecht, la Volkstheater, Viena (1990), “Opera de trei parale” (“Die Dreigroschenoper “) de Brecht la Volkstheater din Viena (1991). În Romania aceastà celebră piesă a lul Brecht, prezentată pentru prima dată în 1928 la Berlin, a fost pusă recent în scenă la TNB (1924) de regizorul Gelu Colceag.

Concetățeanul său timișorean Nikolaus Wolcz (n. 1947), care a fost actor la teatrul Bulandra în ultima perioadă a directoratului lui Liviu Ciulei, actor la origini, din echipa cu care Lucian Pintilie a realizat, în 1968, “Reconstituirea”, film ce a stârnit un enorm scandal politico-jurnalistic, fiindu-i blocată difuzarea timp de doi ani, a preferat, ca și Stürmer, să părăsească România și să se dedice carierei de regizor în Germania. A colaborat cu scenograful Helmuth Stürmer deja bine cunoscut,  la realizarea  spectacolului “Ispitele Sfântului Antonius”, o coproducție Theater im Turm din Frankfurt și Mama-Theater din New York (1986) și la punerea în scenă a operei lirice “Don Giovanni” de Mozart la Städtische Bühnen Freiburg.

Acestea au fost, în linii mari, unele din principalele lucrări teatrale și teatral- muzicale cărora Stürmer, în perioada “stabilizării în străinătate”, împreună cu regizorii le-a asigurat succesul și prin scenografiile sale “vorbitoare”, complementare conținutului dialogurilor și narațiunilor. Precum se vede varietatea repertoriului abordat merge de la piese racordate la teme antice (ex. “Troienele”, o prelucrare de Walter Jens, regia Vlad Mugur, la Stadttheater Würzburg – 1988; “Troilus si Cresida” , regia Leander Haussman, la Deutsches  Schauspielhaus din Hambrug – 1993) la opere ce reiau teme frecventate de autori din secolul al XIX-lea și din secolul XX. Ca atare era necesară o adecvare a concepției scenografice în funcție de specificitățile universului tematic și problematicilor acestuia, o ieșire permanentă dintr-o eventuală schemă de lucru prestabilită. Pe parcursul “aventurii” sale scenografice Helmuth Stürmer și-a schimbat permanent registrul artistic încercând să ofere prin mijloacele scenografice un suport modern pentru crearea unui spațiu psihologic al narațiunii scenice. În teatre din Leipzig, Viena, Karlsruhe, Bremen a creat scenografii pentru operele puse in scenà de excelenta regizoare Konstanze Lauterbach dintre care reținem în special pe acea pentru piesa “Arturo Ui” de Brecht (Wiener Festwochen – 1995).

Într-o monografie dedicată scenografiilor lui Helmut Stürmer un capitol aparte ar putea fi dedicat scenografiilor realizate pentru piesele puse în scenă de Silviu Purcărete, atât în străinătate cât și în România. Colaborarea lor intensă a început – dacă informațiile nu mă înșeală –  în anul 1997, cu piesa “Trei surori” de Cehov, pusă în scenă la la Théatre de l’Union din Limoges , căreia i-a urmat “Bacantele” de Euripide, la Burghtheater din Viena – 1999. Între 1997-2017 Stürmer a colaborat cu Silviu Purcărete la realizarea a 27 de spectacole teatrale în diferite țări europene și extra-europene. În țară, au fost reprezentate opere teatrale cu scenografii realizate de Stürmer la Sibiu (“Faust” de Goethe, în regia lui Silviu Purcărete – 2017) și la Timișoara (“Rinocerii” de Eugen Ionesco, Teatrul Național din Timișoara – 2019  + “Leonce și Lena” de Georg Büchner, în regia lui Niky Wolcz, Teatrul German din Timișoara -2021).

În România, calitățile excepționale ale scenografiilor lui Stürmer au fost apreciate și după 1989 și răsplătite prin numeroase distincții, dintre care menționăm doar câteva, deși toate sunt semnificative. În 2001, a primit premiul UNITER pentru cea mai bună scenografie din stagiunea 1999-2000 (Cu referire la spectacolele “Așa este (dacă vi se pare)” de la Teatrul Național din Craiova și “Hamlet” de la Teatrul Național din Cluj, regia Vlad Mugur). În 2004 a primit Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Scenografie. În 2008 a primit din nou Premiul UNITER, cu referire la stagiunea 2007-2008, pentru scenografia spectacolului “Faust” de la Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu. A mai primit premiul UNITER în 2013, pentru cea mai bună scenografie a anului 2012: “Două lozuri” de I. L. Caragiale, regia Alexandru Dabija.  În 2014 a primit Premiul de Scenografie al Galei Premiilor Operelor Naționale (ed. a II- a, Iași) pentru spectacolul cu opera “Boema” de Puccini, în regia lui Niky Wolcz. În 2016 a primit, în cadrul Festivalului Comediei București, Premiul pentru cea mai bună scenografie și Premiul pentru cel mai important eveniment al Festivalului: “Fuchsiada” dupà Urmuz, o instalație teatrală imaginată de Helmut Stürmer, asistat de Silviu Purcărete. În anul 2018 a primit din nou Premiul UNITER (pentru stagiunea 2017) pentru cea mai bună scenografie, “Erendir”, după Gabriel Garcia Marquez.  Nu pot omite scenografiile pentru operele “Flavio, Re de’ Longobardi – 2023  și Pompeo Magno – 2025, ambele opere avându-l ca regizor pe contratenorul Max Cenčić, realizate în cadrul Festivalului Bayreuth Baroque  din Germania.

În România, scenografiile lui Stürmer au putut fi “revăzute” în două expoziții, mai întâi aceea din cadrul programului Sibiu 2007 și aceea organizată la Muzeul de Artă din Cluj, în 2012. Ambele au avut în prim plan scenografii ale Maestrului pentru opere prezentate în teatrele din România până la data respectivă. De o amploare mult mai mare a fost expoziția de la Galeria Ziggurat din Budapesta din 2017.  

O sinteză bibliografică critică privindu-l pe acest mare artist al artei scenografice nu există și de altfel este greu de realizat. Desenele și machetele tuturor producțiilor scenografice ulterioare anului 1977, ca și schitele costumelor de scenă și uneori chiar costumele, există. Distinsa doamnă Viki Stürmer, soția și sprijinul de viață în zilele bune sau rele ale familiei, este depozitara  tuturor lucrărilor artistului.

Au fost orânduite meticulos, de el însuși,  în atelierul de la Munchen (Foto sus) și cred că un Muzeu al Scenografiei în România dedicat lui Helmuth Stürmer ar fi un bun îndreptar în opera unui maestru genial, care a colaborat timp de peste cinci decenii doar cu regizori pe măsura talentului și vocației sale, onorându-și nu doar arta ci și patria, locurile de baștină și instituțiile artistice în care s-a format. Această însemnare este și un pro memoria pentru Ministrul Culturii de la București, la care sper să ajungă.

Personal, reparcurg cu emoție amintirea prezenței lui Helmuth Sturmer la Venezia, în 2022, cu ocazia expoziției pe care am organizat-o la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Venezia. A expus acolo desene extraordinare dintr-un ciclu publicat și intr-un volumaș color, o bijuterie tipografică. Pagina de gardă al acestui presupus catalog purta mențiunea, în germană și română: “desene de HELMUT STÜRMER / comentate cu versuri optofonetice de NIKI WOLCZ / inspirate de “Capriccios” scrise de E. T. A, HOFFMANN / în viziunea românească scrise de ANA MUREȘANU”. Erau de o imaginație debordantă: o lume a dezarticulărilor spectaculoase ale corpurilor și a altoirilor hybris-ului. Ca forță expresiv-inventivă ar fi putut fi invidiate de Salvador Dalì. Enigmatic dar și lămuritor este motto-ul de pe pagina de deschidere, câteva versuri din Rainer Maria Rilke: “Și dincolo de noi, deasupra / își face Îngerul Jocul / marionetă și înger / în fine spectacol…”.  Calde salutări în lumea de dincolo, drag prieten!