„Toată lumea se va înţigăni, chiar dacă vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre” I.D. Sîrbu, 1956
Pe negândite, se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară după reguli culturale, cu afecte profunde care scapă mulţimii. Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşa-numita „perioadă a invaziilor”, de fapt, succesiuni de roiri nomade. Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, au însemnat mai mult decât o „invazie”; ele au însemnat coabitări seculare între autohtoni şi cei veniţi în circumstanţe istorice complexe. Ceea ce numim „slavizare”, perioada „cumano-tătară”, „suzeranitatea otomană”, au fost moduri de viaţă, de obiceiuri, de coduri comportamentale, de ierarhii sociale etc. Toate au durat sute de ani fiecare, politic vorbind, dar au continuat să evolueze către particularităţi pe care geografia umană a locului le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediabile.
Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu pedeapsa capitală, coabitarea dintre român şi ţigan. Românii nu aveau voie să se căsătorească cu ţigănci chiar eliberate din robie. Dar asta rămâne în seama istoricilor, căci oricum este un aspect care nu mai are ancorare în realitatea imediată. Aparţine Evului Mediu cu o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea! Astăzi, fenomenul de aculturare este însă foarte interesant şi este în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentaţie, igienă, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel mediu pe care arareori le întâlneşti printre fii de muncitori, care au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creştere progresivă începând cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau carte. Aveau origine sănătoasă. Cam de pe atunci centrul vechi al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu aceia pe care-i vedem azi.
Dar ceea ce se ignoră, sau, clinic vorbind, nu se înţelege, sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice, care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât acela cronologic, şi anume faptul că „natura îşi are secretele şi ironiile sale sociale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală uluitoare. Adam Lendvay, care – tocmai pentru că e hipercult şi un hiperlucid observator al lumii şi istoriei – susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional şi – ai să râzi – de mare viitor”. I.D.Sîrbu, în romanul „Lupul şi Catedrala” (Editura Casa Şcoalelor 1995, ediţie îngrijită de Maria Graciov), descrie crepusculul metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii din care noi, românii, am fost certamente (h)induşi în eroare: „Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i ignorăm… de departe. Trişând puţin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginaşii oraşelor ridicau problema ţiganilor vecini şi «prieteni». Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi se pare că întreg oraşul nostru – fost foarte boieresc – (este vorba de Craiova n.m.), ca şi capitala, de altfel, este clădit pe o destul de intensă baltă de ţigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi total antisociale şi anistorice şi îmi dădeam seama că asist la o fantastică, misterioasă şi iraţională demonstraţie de vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (…) Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi nu au mâncat boierii noştri moşieri cu robi ţigani, şi nici gura noastră nu miroase a neatenţie şi ignoranţă. (…) Ţiganii trebuie priviţi şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul lor. Raţiunea lor suficientă e ascunsă, e prelogică, total opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (…) Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă” în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol „ar fi ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca şi studiile de psihanaliză colectivă, toate nu fac decât să scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt. Nu au nici un fel de conştiinţă socială sau politică – chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel de mândrie de a fi şi a rămâne, pe o teribilă încăpăţânare de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie de contractul social, nu vor să ştie de acest contract. (…) Poate că această ciudată inundaţie dinspre maidane şi mahalale nu este decât o formă de semnalizare, un mod prin care inteligenţa defensivă a organismului nostru social, încă sănătos şi inteligent, ne atrage atenţia asupra unor realităţi pe care le ignorăm şi le subapreciem”. (pp. 276-277)
Şi subapreciate au rămas decenii de-a rândul. În ultimii 10-15 ani avem în sfârşit specialişti, care au drept preocupare lumea ţigănească. Avem şi catedre de limbă „rromă”, cuvânt care dovedeşte că românii au pierdut bătălia până şi la detaliul lingvistic, căci există tendinţa ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la nivel simbolic, poate semnifica şi faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-şerb pe moşia boierului nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează şi separă. Adolescenţii Vechiului Regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedeşte semnificaţia practică a victoriei literei „r” suplimentare şi în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generaţii sunt ataşate, chiar şi afectiv, de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar şi versuri coerente şi reuşite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu ştiu excact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar Vechiul Regat este în metamorfozare culturală şi demografică.
În aceste zone, simbolul pare să fie mai puternic şi în detrimentul valorilor sociale reale. S-a revenit la simbol şi la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie strălucitor pentru a impune prestanţă şi a legitima puterea ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt fie din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele, lanţurile pe care le poartă agresiv chiar şi românii cu bani), fie se singularizează prin unicitate (cea mai tare maşină, cea mai mega-vilă etc). În condiţiile în care aculturaţia a trecut de bariera sensibilă a unui posbil eşec, considerăm că nu ar mai fi necesară existenţa SISROM-ului, căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!
