Horia Andreescu are acest talent unic al seninătăţii desăvârşirii. Când urcă la pupitrul orchestrei şi se produce acel gest magic care eliberează primele acorduri, muzica ne scaldă auzul precum lumina. Braţele lui se întind către orchestră ca şi cum ar deschide o fereastră. Sub bagheta acestui mare dirijor, muzica se deschide şi se naşte dintr-o perfectă seninătate şi un echilibru vital, atotgenerator. Mâinile lui, înaripate, ca păsările cerului sau îngerii proteguitori în zbor, eliberează în fiecare instrument partitura. Timpul în care s-a derulat interviul a fost ales parcă anume. Muzica trebuie pusă sub semnul Învierii. Menirea ei este aceea de a elibera armonia, de a crea prin partitura fiecărui instrument fuziunea frumosului, ca pace şi biruinţă a Învierii, a credinţei şi iubirii vindecătoare.
– Într-o lume ce se lasă copleşită de prejudecata că poţi produce emoţie doar prin violenţă, dizarmonie şi aşa-zisa estetică a urâtului, dumneavoastră apăreţi ca un promotor al armoniilor profunde, al armoniei dintre bine şi frumos. Joi şi vineri veţi dirija, la Ateneu, Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, cu celebra pianistă Elisabeth Leonskaja în Concertele nr. 1 şi nr. 2 pentru pian de Brahms. Această muzică sublimă ne duce cu gândul la filmul „Aimez-vous Brahms?” (cu Ingrid Bergman, Yves Montand şi Anthony Perkins). O partitură plină de dragostea, cu acorduri clare, romantice, nostalgice, pe care Brahms o nutrea pentru Clara Schumann.
– Este de fapt un proiect pe care-l iniţiasem anul trecut, dar s-a întâmplat o nenorocire. Leonskaja a alunecat în aeroportul din Viena şi a avut o fractură la mână. Ne-a telefonat, anunţându-ne, şi, spre miezul nopţii, când a aterizat la Bucureşti, vorbisem deja cu profesorul ortoped Dinu Antonescu, care i-a sărit în ajutor. Aşa încât concertul a trebuit să fie anulat. Nu este prima dată când ea cântă sub bagheta mea. Ne cunoscuserăm la Wiener Concerthaus, când a interpretat, într-o sală arhiplină, „Concertul nr. 2 pentru pian” de Liszt, şi „Simfonia a II-a” de Enescu, împreună cu Filarmonica „George Enescu”. Tot la Viena am avut-o din nou solistă într-un concert cu Orchestra Radio. Am mai realizat şi un alt dublu cu concertele lui Chopin. Cele două concerte de Brahms, de la Bucureşti, au un grad mare de dificultate, pentru că trebuie să exprimi, pe lângă virtuozitate, sentimentele romantice. Sunt practic două simfonii.
– Sub bagheta dumneavoastră au evoluat, atât la Bucureşti, cât şi în ţară, solişti de talie internaţională, precum Mihaela Ursuleasa, Maxim Vengherov, Misha Maisky, Dimitri Alexeev, Viktor Tretiakov, Jenny Abel, Silvia Marcovici, Anne Sophie Mutter, Oleg Kagan, Joshua Bell şi alţii.
– Am fost răvăşit de magica interpretare, de incandescenţa trăirii, de acompaniamentul precis al acestor excelenţi interpreţi. Dar nu aş vrea să le uităm pe pianista georgiană Eliso Virsaladze şi pe violoncelista rusă Natalia Guttman. În mai voi fi din nou la pupitru, având-o la pian pe Mihaela Ursuleasa, în interpretarea „Concertului pentru pian nr. 2” de Beethoven.
– Nu putem să nu amintim, maestre, şi de înregistrările pe care le-aţi realizat, în străinătate, cu muzică românească, la pupitrul Orchestrei Radio Berlin, al Filarmonicii din Dresda, al orchestrei Radio Leipzig, Orchestrei Simfonice din Ierusalim, Orchestrei de Cameră Olandeze ş.a. Şi n-aş vrea să omit faptul că vi s-a decernat Premiul UNESCO pentru efortul de afirmare a identităţii româneşti în lume. Aţi înregistrat, nu de mult, „Integrala lucrărilor simfonice George Enescu” pentru Casa Olympia din Londra, în colaborare cu Electrecordul, reliefând frumuseţea acestor capodopere.
– Am peste 65 de LP-uri şi CD-uri pe care stă scris numele meu alături de orchestre remarcabile. Recent am realizat pentru Radiodifuziunea din Köln şi o casă de discuri din Germania (cu o foarte bună distribuţie internaţională, mai ales în Asia) două lucrări de Pascal Bentoiu, cât şi „Suita a III-a” de George Enescu. Acum închei înregistrarea, la Berlin, a „Concertului pentru violă” şi a „Simfoniei nr. 4” de eruditul creator sas Wilhelm Berger. Am fost primul care a înregistrat muzica săsească a compozitorilor care au trăit la noi de la 1600 până în contemporaneitate şi continui să mă interesez de muzicienii aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare, ale căror piese le înregistrez fie în România, fie în străinătate, la radiodifuziuni cu care colaborez.
– Cât anume vor fi cântărit în marile dumneavoastră creaţii studiile şi îndrumările profunde pe care le-aţi primit de la Hans Swarowsky şi Karl Osterreicher, la Viena, iar apoi, la Trier şi la München, de la Sergiu Celibidache şi cât, în afară de darul dumnezeiesc, este şansă, numai dumneavoastră ne puteţi spune. De ce credeţi că firmele puternice din lume sprijină atât de consistent manifestările muzicii culte – festivaluri, concerte simfonice, spectacole de operă – şi de ce nu se întâmplă aşa şi la noi?
– E adevărat că am avut acest noroc şi cred că tinerii din ziua de azi ar trebui sprijiniţi de instituţii cu profil impresarial. Nici un dirijor de valoare nu poate pătrunde nicăieri fără un impresar. Elita celor cu bani îşi întemeiază, hai să-l numim blazonul nobiliar, tocmai pe susţinerea financiară a elitelor tuturor artelor, pentru că ea livrează un produs ce transcende imediatul, iar elitele financiare au ţinut dintotdeauna să le dăinuie numele, să convertească acel A AVEA într-un A FI. Ce minunat ar fi să avem şi noi un magnat care să sesizeze ce mare valoare de înnobilare a propriului său blazon au banii plasaţi în zona muzicii simfonice, a muzicii culte în general.
– Ştiu că aţi dirijat în străinătate, la Wiener Festwochen, Biennale Berlin, Dresdner Festspiele, Europa Musicale München, Copenhagen Musical Festival, Istanbul Festival etc. şi, nu de mult, la Palais des Beaux Arts din Bruxelles, la „Europalia” , cât şi la Strasbourg, fiind ovaţionat de mai-marii lumii politice. Un mare succes de public, aplauze ce păreau a nu lua sfârşit, rechemări la rampa scenei de concert. Ce vibraţii vă provoacă aplauzele?
– Pentru mine, dacă este un concert la Viena, la Amsterdam sau într-una din cele cinci săli în care am dirijat la Berlin, la Londra ori la Madrid, la BBC Scottish Symphony sau la Torino Philarmonic, este acelaşi lucru. Slujesc cât pot mai bine Adevărul muzicii şi caut să transmit cât mai perceptibil starea acelei muzici, încât să mişte sufletul celor care-o ascultă. Bucuria supremă o ating rar. Ea apare atunci când simt că orchestra, împreună cu mine, în consonanţă cu viziunea mea despre muzică, reuşim să transmitem Adevărul. Îmi vin în minte cuvintele lui Beethoven: „Să iubeşti libertatea mai presus de orice,/ iar adevărul să nu-l tăgăduieşti niciodată,/ nici chiar în faţa tronului”. Toată lumea crede că un dirijor trebuie să reuşească o fericită îmbinare între o profundă ştiinţă şi un talent incontestabil.
– Nu aveţi impresia că există o mare criză de dirijori de valoare? Mă gândesc la desăvârşirea pe care aţi atins-o în cadrul ultimei ediţii a Festivalului „George Enescu”, la pupitrul Royal Philharmonic Orchestra din Londra, în „Simfonia a III-a” de Enescu, avându-l ca solist pe Maxim Vengherov, când, după terminarea concertului, publicul exclama: copleşitor de frumos!
– În prezent, în lume sunt doar câţiva dirijori de foarte mare valoare. Fireşte că aceştia circulă la cele mai mari orchestre şi opere. La noi, din păcate, nu vin decât la Festivalul „George Enescu”. Situaţia din România este complicată, din două motive. O dată din cauza regretabilelor incidente ivite în ultimele luni la Filarmonica „George Enescu”, apoi, pentru că, dintre tinerii dirijori talentaţi, care se formează acum, fiecare încearcă să-şi găsească un loc în afară, care să le permită să se afirme, intrând în concurenţă cu cei din întreaga lume. Explicaţia?! Banii. Totuşi, aş vrea să spun că din generaţia mai tânără avem în ţară dirijori de valoare, care am nădejdea că vor putea să urce la nivelul despre care vorbeaţi. Drumul către glorie este greu de străbătut. Adevărata carieră înseamnă a fi în permanenţă în cele mai mari săli din lume, în cele mai importante festivaluri, fără întrerupere.
– Există un public tânăr, iubitor de muzică cultă? Cine poate cuantifica iradierea unui concert de pian al lui Brahms?
– Iradierea e necuantificabilă, ca toate valorile spirituale. În Occident se vede strădania permanentă de a educa, forma, stimula un public pentru manifestările muzicii culte. Nu în funcţie de cota de audienţă. Se afirmă, pe bună dreptate, că minorităţile de toate genurile au o mulţime de drepturi. Cum rămâne însă la noi cu minoritatea celor care au nevoie de muzică cultă? Oare nu din rândul acestora se aleg olimpicii identităţii şi imaginii unui neam?
– Cum trăieşte un muzician în condiţiile crizei de astăzi? Acum câteva zile am urmărit pe un post de televiziune o dezbatere la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, în care se afirma faptul că profesorii, alături de muzicieni, trăiesc la limita subzistenţei, iar elevii îşi manifestau dorinţa de a pleca să concerteze în străinătate. De ce ne pleacă valorile?
– Criza se manifestă profund şi în lumea simfonicului, şi în cea a operei. Nu sunt suficienţi bani, salariile sunt extrem de mici, nu sunt fonduri pentru a aduce instrumente de mare valoare, nu sunt satisfacţii care să fixeze aici, în România, pe cei mai talentaţi. Rămân unii pe care-i salutăm, dar sunt excepţii. Artă se face pretutindeni cu bani. În anumite ţări, ca Germania şi Olanda, s-au desfiinţat deja unele orchestre. La noi este o situaţie specială. S-au înfiinţat recent două sau trei orchestre, la Târgovişte, la Piteşti, la Râmnicu Vâlcea. Modeste, dar care trăiesc. E îmbucurător faptul că în această situaţie există apetit pentru muzică şi, în baza cererii şi a ofertei, e benefic pentru România. Îmi aduc aminte că Yuri Temirkanov, dirijorul Orchestrei Simfonice din Sankt Petersburg, a tras un semnal de alarmă, ducându-se la Vladimir Putin şi spunându-i că Rusia a avut întotdeuna o elită muzicală care a cutreierat lumea şi nu este admisibil ca tinerii să plece din ţară pentru că sunt prost plătiţi. Preşedintele a hotărât ca statul să susţină financiar orchestrele mai importante, care să-şi poată continua marea şi frumoasa lor tradiţie. Revenind la întrebarea dumneavoastră, pot să spun că, din păcate, muzicienii în România trăiesc foarte greu. Fiecare tânăr trebuie să-şi ştie valoarea şi aspiraţiile. O viaţă muzicală nu este formată numai din personalităţi. Clasa de mijloc a unei ţări formează baza. Mulţi, în anii comunismului, au evadat dintr-un univers din care părea că nu există scăpare, într-un alt plan decât cel al realităţii, graţie muzicii. Eram liberi, într-o lume de oameni neliberi. Astăzi, nimeni nu protestează împotriva diminuării bugetului pentru cultură, aşa cum s-a întâmplat în Germania, de exemplu. Evident se cer nişte eforturi şi nişte sacrificii, dar ele ar trebui făcute şi de forurile superioare.
– Mă doare faptul că pe posturile de televiziune, cât şi în presa scrisă nu mai sunt cronici de concert, nu mai sunt acele celebre lecţii de muzică ale lui Bernstein, nu mai sunt seratele lui Iosif Sava. Credeţi că lipsa de educaţie face dificilă atragerea tinerilor către muzica cultă şi favorizează proliferarea manelelor?
– Din păcate sistemul de educaţie a cedat foarte mult. Au scăzut valoarea şi interesul forurilor care ar trebui să se implice în formarea tinerilor. Înainte, chiar la sate, oamenii îi ştiau vocea lui Iosif Sava. N-au putut fi înlocuite nici excelentele lecţii de muzică ale lui Bernstein, care erau „genialissime”. Astăzi se simte din ce în ce mai acut nevoia ca emisiunile muzicale, mai ales la televizor, să fie prezentate de cineva care are nu numai ştiinţă, dar şi farmec, într-o vorbire directă, care să atragă tinerii către marea muzică. Vedeţi ce s-a întâmplat în ultimele zile cu acea orchestră din Polonia care a pus „Dragostea din tei” pe muzică de operă, bucurându-se de un răsunător succes. Din păcate, la noi, există acum o confuzie a valorilor şi în artă, ca în toate domeniile. Nu mai există competiţii „adevărate”, concursuri… Întotdeauna am ţinut cont că Horia Andreescu trebuie să intre în competiţie cu Riccardo Muti, cu Maazel, cu Abbado. Am deprins spiritul competiţiei de la soţia mea, Corina, o mare cunoscătoare a muzicii universale. Prin cultură, prin muzică, se ajunge spre inima Europei…
– Aveţi geniu. Sub bagheta dumneavoastră, totul este perfect articulat, reuşind să puneţi în valoare antitezele sonore şi vivacitatea ritmică. Bagheta dumneavoastră vibrează subtil, şlefuieşte cu o răbdare feroce, cântăreşte valoarea nuanţelor, mâinile sculptează acorduri, braţele fulgeră orizontul şi cu aripi întinse coborâţi până în miezul inimii noastre. Ce este muzica pentru dumneavoastră?
– Viaţa mea este plasată sub semnul muzicii. Ea nu are numai sunet, liniştea dintre note este şi ea muzică. Muzica este o atmosferă ce trece prin sunete şi prinde viaţă. Muzica este o rugăciune.
