De la înfiinţarea Premiilor UNITER şi până în zilele noastre, spectacolele maghiare au luat de multe ori caimacul producţiilor româneşti.Nu mai departe de astă primăvară scriam, glumind, că doar Radu Afrim reuşea să bruieze ceardaşul de la ediţia din acest an a Galei Premiilor UNITER, el aflându-se în competiţie la categoria cel mai bun regizor cu Tompa Gabor şi cu Laszlo Bocsardi. A câştigat Tompa Gabor ca regizor, în timp ce „Trei surori”, montat de el la Teatrul Maghiar din Cluj, a plecat acasă cu premiul de cel mai bun spectacol. Asta după ce cu un an în urmă acelaşi premiu revenise montării „Unchiul Vania”, pus în scenă de Andrei Şerban cu aceeaşi trupă. „Care e şpilul?” mă întrebam. „Ce au artiştii maghiarii atât de special? Au ADN-ul modificat? Sunt loviţi de geniu sau desprinşi din filmele cu extratereştri?”
Andrei Şerban spunea că pe lângă talentul sensibil egal cu al colegilor lor români, actorii maghiari sunt, în plus, pur şi simplu mai disciplinaţi. Dar dacă ar fi doar asta, şi soldaţii s-ar face genii teatrale. Pentru că mă „mânca”, am întrebat-o mai târziu într-un interviu pe Hilda Peter, actriţă devenită (în sfârşit) cunoscută marelui public din România pentru filmul „Katalin Varga”, cum îşi abordează rolurile. Răspunsul ei m-a lăsat bujbe. În căutarea „personajelor” sale, Hilda mergea în cârciuma gării din Sfântu Gheorghe unde bea bere cot la cot cu proletarii, urmărea oameni care i se păreau interesnaţi pe stradă, se împrietenea cu cerşetorii, a ajuns în toate căutările sale foarte aproape de zona neagră a societăţii, riscându-şi integritatea fizică, şi toate astea doar pentru a-şi construi nişte roluri.
„Aha”, mi-am spus, convinsă că am pus mâna pe „reţeta ungurească”. Adică la talentul de la bunul Dumnezeu şi la disciplina de fier despre care vorbea Andrei Şerban se adaugă şi pasiune, puţină inconştienţă şi chiar un dram de nebunie. Şi cu toate astea parcă tot nu-mi ieşea „gulaşul” cum trebuie. Şi noi avem actori pasionaţi. De „nebuni”, nu mai vorbesc. Tot nu pricepeam. Eram în ceaţă. Asta până când zilele trecute, m-am dus în Secuime, la Miercurea Ciuc, unde am văzut un spectacol. Nu spectacolul m-a „luminat” însă, deşi era o montare excelentă a lui Victor Ioan Frunză, cât publicul. Spectatorii erau elevi de liceu veniţi la teatru cu profesorul lor de maghiară. Puştii au urmărit spectacolul cu sufletul la gură, fără să se foiască, să chiţăie sau să tropăie la scenele mai fierbinţi, după care au rămas la discuţii cu actorii. Spectacolul a durat vreo două ore şi cam tot pe atât de lungi au fost şi discuţiile.
Adolescenţii aceia puneau întrebări incredibile. Erau vădit interesaţi de teatru şi chiar cunoscători. Era clar că nu fuseseră aduşi cu forţa la spectacol şi că nu erau nici nişte tocilari care voiau să se pună bine cu proful. Întrebările şi observaţiile lor erau dintre cele mai deştepte acoperind cam tot ce înseamnă actul artistic, de la emoţie la tehnică. Unii dintre ei îşi făcuseră lecţiile şi citiseră textul înainte povestind apoi care a fost diferenţa dintre aşteptările lor şi „produsul finit”, spectacolul pe care l-au văzut. Alţii nu citiseră piesa tocmai pentru ca receptorul lor de spectator să nu fie alterat. La aceasta se adaugă şi faptul că actorii maghiari au fost nişte excelenţi parteneri de dialog. Nu numai că au jucat dumnezeieşte, dar au ştiut şi de ce.
Mai mult, şi-au făcut un obicei din a vorbi despre asta şi spectatorilor. Şi-au demontat personajele în faţa elevilor explicându-le pas cu pas cum funcţionează mecanismul din spatele rolului lor. Nu mi s-a întâmplat decât arareori să văd creatori de teatru stând la taifas cu publicul după spectacol şi, dacă mă gândesc bine, am văzut acest gen de interacţiune practicându-se tot în teatrele maghiare. E adevărat că nici elevi de liceu cu abonament la teatru şi nici profesori care să-şi sacrifice câte o oră din programa şcolară înainte şi câte una după fiecare spectacol (cum a mărturisit că face profesorul de la Miercurea Ciuc) nu am văzut prea des. Poate că la talent, disciplină şi pasiune, ungurii adaugă, ca reţeta să fie de succes pe termen lung, şi ceva din the good old fashioned school. Educaţie. ABC. Nimic spectaculos în asta? Poate. Şi totuşi…
