Imigranții și perfidia Albionului

Când toți ochii oficialilor UE erau îndreptați spre granița Poloniei și a țărilor baltice cu Belarusul, acolo unde Rusia era acuzată că duce un război hibrid împotriva Vestului ajutându-l pe președintele belarus Aleksandr Lukașenko să se folosească de imigranți pe post de arme împotriva UE, în Canalul Mânecii s-a petrecut o tragedie cu un bilanț triplu al victimelor față de cel înregistrat de-a lungul a săptămâni întregi în Est. Marea Britanie a sărit degrabă în ajutorul Poloniei, trimițând trupe de geniști pentru a ridica un gard la granița cu Belarusul. Dar ce se întâmplă la granița Marii Britanii?

O barcă gonflabilă plină cu imigranți ce doreau sa ajungă în Marea Britanie s-a scufundat și 27 de oameni și-au pierdut viața. Au fost doar doi supraviețuitori. Acum, Londra și Parisul au început o ceartă în toată regula, încercând să-și paseze vina. Britanicii au fost primii care au lansat acuze, chiar prin premierul Boris Johnson, care a declarat că încearcă de mai mult timp să-i convingă pe oficialii francezi să trateze cu mai multă seriozitate criza imigranților. Președintele Emmanuel Macron le-a cerut britanicilor să-și recunoască și ei vinovăția, dacă doresc o colaborare mai bună pe viitor.

Nu putea exista un moment mai rău pentru un asemenea eveniment, pentru că Franța și Marea Britanie se află în mijlocul unei dispute privind cotele de pescuit în Canalul Mânecii, după Brexit, iar pescarii sunt supuși sistematic șicanelor autorităților din cele două țări. Iar totul vine la scurt timp după ce Marea Britanie si SUA au semnat pactul de securitate AUKUS cu Australia și au năruit planul Parisului de a vinde Australiei submarine convenționale. Peste toate vine campania prezidențială din Franța.

Daily Mail a titrat ”E vina ta, Macron”, la o zi după tragedia din Canalul Mânecii. Lucrurile nu stau deloc așa. De fapt, criza imigranților de la granița franco-britanică este una mult mai veche, cu decenii înainte de Brexit, și sunt toate indiciile că ea nu va putea fi vreodată rezolvată, ci cel mult gestionată. Apoi, reacțiile din Marea Britanie pot ilustra foarte bine perfidia Albionului.

O dată, pentru că numărul imigranților care au intrat anual in Marea Britanie, majoritatea venind din Franța, a scăzut considerabil. În 2008 au fost 80.000, iar în 2010 au fost 18.000. Numărul lor a crescut după ce s-au dezvoltat rețelele de trafic de imigranți pe mare, însă nu s-a ajuns la nici jumătate din cei 80.000 de imigranți din 2002.

În al doilea rând, in 2003, președintele Jacques Chuirac și premierul Tony Blair au semnat Tratatul de la Le Touquet, prin care granița marii Britanii a fost mutata de facto pe teritoriul Franței. Toate controalele britanice au început să se facă în Franța. Asta a limitat foarte mult numărul pasagerilor clandestini de pe feriboturi și din Eurotunel. A fost o concesie mare a Franței, la care, spun acum unii politicieni francezi aflați în campanie, Parisul ar trebui să renunțe, dacă britanicii continuă să paseze vina.

În al treilea rând, autoritățile franceze au organizat o tabără de refugiați la Calais. A ajuns să fie numită ”Jungla”, din cauza condițiilor, dar și din cauza impactului pe care l-a avut asupra localităților din zona. Jungla a fost desființată în 2014.

Apoi, autoritățile franceze au lucrat an de an pentru a umple „crăpăturile” din granița – fie că vorbim despre porturi sau despre Eurotunel. Franța a păzit granița Marii Britanii și a făcut-o suportând peste jumătate din cheltuieli.

Pe măsură ce se limitau posibilitățile de trecere a Canalului Mânecii au apărut grupările de traficanți. Ei sunt cei care le asigură imigranților bărcile (ambarcațiunile nu pot fi cumpărate din zona de frontieră, însă Belgia este la o aruncătură de băț; barca în care au murit cei 27 de oameni a fost cumpărată din Germania) și le indică zonele de plajă care nu sunt patrulate. Președintele Eammanuel Macron a spus că, doar anul acesta, 47.000 de imigranți au încercat să traverseze astfel Canalul Manecii. Au fost arestați peste 1500 de traficanți în Franța și au fost destructurate 44 de rețele. Un semn de întrebare este ridicat de situația economică a acestor imigranți, câtă vreme traficanții cer fiecăruia circa 3000 de lire sterline pentru organizarea unei astfel de treceri ilegale.

Soluția la criza imigranților de pe coasta Franței? Un editorial publicat de Spiked sugerează că soluția ar fi ca acestor imigranți să nu li se mai spună ”solicitanți de azil”, câtă vreme marea lor majoritate sunt imigranți economici, care dispun, nu de puține ori, de sume considerabile. Soluția mai ține de reafirmarea suveranității pentru care britanicii au votat le referendumul Brexit, asta însemnând renunțarea la ideologia ”antigranițe”. ”Lumea post-granițe propusă de elite nu a dus la promisa ”comună globală” fericită, ci la slăbirea democrației naționale și la forme riscante ale migrației. Criza Canalului este o criză a democrației, a libertății de expresie, iar acum a devenit și o criză umanitară”.

Un alt răspuns mai puțin radical la întrebarea de mai sus este dat de britanicii de la Unherd. ”Nu există soluție. Țările europene își pot întări granițele, însă imigranții tot vor trece. Un mic procent dintre ei se vor îndrepta spre Marea Britanie. Criza de la Calais nu poate fi rezolvată acolo, pentru că nu este o criză a acelei regiuni. Este parte a problemei globale a dislocării populației din cauza războaielor, sărăciei și foametei. Cu cât presa britanică și politicienii vor insulta mai mult Franța, cu atât criza se va înrăutăți. Dacă Parisul va renunța la Tratatul de la Le Touquet, Londra ar interpreta asta ca pe un act de război. Există o singură certitudine: situația actuala, cu Marea Britanie băzându-se pe francezi și insultându-i în același timp – nu este sustenabila”.

Joi, la o zi după moartea celor de 27 de imigranți, un ONG britanic a salvat alți 40 de imigranți în largul mării și i-a adus la Dover, informează BBC.