S-a stabilit în Franța în urmă cu 32 de ani (1990). A plecat cu baze profesionale bovarice (de provincial): studiase, în România, istoria și teoria artei. Acolo a urmat cursuri de greacă veche, iar acum are o serie de volume despre filosofia și posteritatea filosofică a Antichității târzii publicate la mari edituri franceze. Editurile din țară nu i-au urmărit parcursul și sunt uimite, azi, să afle că a fost onorată pentru toată cariera sa cu Premiul Academiei Franceze.
Anca Vasiliu, născută în 1957, a intrat în pielea gloriei. Nici rafinatul profesor de greacă veche care a fost Petru Creția, dacă ar fi plecat din țară în 1990, n-ar fi putut reuși ce a reușit Anca Vasiliu: era deja prea vârstnic. Dar poate că el, Creția, ar fi abordat începuturile filosofiei grecești… Acolo stă greul greului, dacă are dreptate E.R. Dodds: acele începuturi reprezintă o decadență a Greciei de dinainte de presocratici. O temă și o abordare pe care Occidentul de azi nu e dispus să le ia în serios. Anca Vasiliu a urmat pașii unor profesori francezi care deveniseră preocupați de imaginea sinelui în gândirea filosofilor grecilor și de acel fel de a filosofa care dorea să întemeieze o „artă” a salvării sufletelor.
Deprovincializarea preocupărilor Ancăi Vasiliu a fost totală. Aici suntem încă obsedați de posteritatea comunismului, acolo, iată, fascinează mai degrabă posteritatea Antichității târzii. Cândva, cei care stăpânesc neprovincial greaca veche se vor întoarce și spre izvoarele misteriale ale raționalismului grec, acelea care fac atât de naturală adoptarea perspectivei mistice în lucrările Antichității târzii.
Azi, cu Anca Vasiliu, precum altădată cu Brâncuși, se face semnificație clară starea noastră de provincialism cultural: nu putem ieși din ea doar prin delocalizarea studiilor noastre personale; e necesară și „delocalizarea” lucrurilor pe care le încărcăm cu potențe universalizante. Pe cine interesează aici, la noi, lucrul pe care îl numim suflet? Nici măcar pe teologi. Studiile cu temei clasicist din Occident încă mai văd filonul de aur care străbate munții înțelesurilor din cuvântul „suflet”.
Nevindecatul nostru bovarism intelectual visează circuitele majore ale circulației culturale fără să răspundă cinstit dacă producem ori nu mașini de Formula 1. Suntem adesea convinși că le producem și toată chestiunea ar sta doar în politica de traduceri a marilor edituri din lume.
Avem, iată, un recordman în materie de traduceri, pe Mircea Cărtărescu, dar nu avem ecouri din zona comentariilor care contează din care să rezulte că scriitorul nostru ar fi considerat în lume un mare scriitor.
Și Anca Vasiliu a făcut parte, biologic, din generația optzeciștilor. Acum, opera ei face parte din patrimoniul francez, dar nu optzecismul a așezat-o acolo, nici faptul că nu mai scrie în românește, ci împrejurarea că întreaga ei carieră a fost edificată pe o fundație din patrimoniul universal, și anume pe întrebările care s-au ridicat din felul în care o paradigmă așa-zis păgână a trebuit și a putut să dea seama despre singularitatea paradigmei creștine.
da @ileana