Infecţia cu incompetenţă

Strategia României în gestionarea pandemiei se rezumă la două direcţii „salvatoare”, respectiv strategia „Scapă cine poate şi cum poate, alegeri să fie!” şi „Urmăreşte banii!”.

Instituţiile publice au fost lăsate să-şi gestioneze în mod autonom activitatea, trasarea unor directive şi obligativitatea respectării unor reguli general valabile precum purtarea măştii, spălatul pe mâini şi dezinfecţia spaţiilor sunt în majoritatea cazurilor şi insuficiente şi ineficiente.

Pentru societăţile comerciale şi mediul privat regulile au devenit mai mult decât împovărătoare şi respectarea lor nu reprezintă nicio garanţie pentru protecţia angajaţilor şi nici pentru faptul că activitatea desfăşurată ar asigura un profit.

Ceea ce este frapant în deciziile autorităţilor este faptul că în luna martie, la începutul pandemiei când aveam un număr infim de cazuri am avut un lock-down total în care a plouat cu amenzi şi cu restricţii, iar acum când numărul de infectări a atins cote alarmante vorbi de carantinarea zonală, iar multe dintre insituţii îşi desfăşoară activitatea în felul în care a înţeles fiecare manager.

Perioada stării de urgenţă putea fi o oportunite pentru a clarifica foarte multe lucruri şi de a anticipa foarte multe situaţii, atât din punct de vedere comportamental, cât şi din punct de vedere strategic. Numai că atunci când în fruntea statului se găsesc persoane care nu au o gândire autonomă, iar aptitudinile lor nu se depărtează prea mult de cele ale unui păzitor de oi, hoasul şi degringolada sunt nişte elemente care definesc tabloul României pandemice. Discursurile panicarde ale lui Vela, Arafat şi Iohannis, urmate de imaginile cu aeroporturi pline de muncitori români, de cluburi pline şi de restricţii care sunt doar pentru unii, au contribuit la erodarea încrederii în instituţii, pe fondul unui imens dispreţ pentru multe categorii sociale care s-au văzut abandonate şi neputincioase.

Românul nu a fost niciodată o persoană care să respecte regulile, iar această trăsătură comportamentală s-a născut tocmai din neputinţa autorităţilor de a îmbrăca într-o formă legală nişte măsuri restrictive, dar şi din eterna incapacitate de a gestiona nişte situaţii de criză. În situaţia de faţă, existenţa unor specialişti în cadrul instituţiilor publice era o chestiune care ar fi cântărit mult mai mult în lupta cu virusul decât ploia de amenzi şi restricţii. Doar că necesitatea unor specialişti a fost pentru mulţi o altă modalitate de sifonare a banului public, căci lanţul trofic al incompetenţei instituţionale comportă o dezvoltare semnificativă pe linie orizontală şi verticală.

O dovadă clară a lipsei de profesionalism se regăseşte tocmai la nivelul Ministerului Sănătăţii, minister care ar fi trebuit să funcţioneze precum un ceas elveţian în această perioadă. Cu toate acestea, deşi medicilor de familie li s-a atribuit un rol important în gestionarea cazurilor de covid, nu a existat niciun fel de întâlnire cu aceştia pentru a fi prelucrati cu privire la schema de tratament. Totodată lipsa autopsiilor la decedaţii de covid a contribuit la menţinerea incertitudinii cu privire la acest virus. Autorităţile au înţeles să trateze această problemă printr-o mediatizare excesivă, alarmistă şi pompieristică, când lucrurile trebuiau abordate înainte de toate printr-o comunicare eficientă şi prin măsuri coerente. Tocmai lipsa unor asemnea elemente a dus la situaţiile halucinante în care bolnavii de covid erau ţinuţi închişi în saloane, fără medicamente şi fără hrană, iar multe familii au ajuns în situaţia de a sta cu cadavrul în casă pentru că nu puteau să-l îngroape.

Debandanda aceasta a avut şi beneficii pentru cei care au întreţinut în mod intenţionat psihoza aceasta, în condiţiile în care se vorbeşte de existenţa a milioane de măşti neconforme existente în comerţ iar autorităţile ridică neputinciose din umeri. Şi ca să aveţi o probă despre cât de elucubrează cei care, chipurile se luptă cu pandemia, iată un fragment din declaraţia lui Arafat cu privire la vaccin şi efectele covid. „Până acum știm că acest virus are un impact pe termen lung, sunt oameni care au trecut mai ușor prin infecție și alții au rămas cu sechele chiar și la un an după infecție”. Aşadar până mai ieri Arafat nu ştia nici cum evoluează virusul, ce tratament este eficient, însă ştie că sunt persoane care au rămas cu sechele la un an după infecţie. Probabil a fost într-un schimb de experienţă în China, unde au apărut primele cazuri sau este un vizionar şi are toate informaţiile înainte ca ele să apară şi atunci existenţa unor asemenea oameni nu ne poate decât bucura.

Ce îi mai cerem domnului Arafat, dacă tot ştie cât timp putem rămâne cu sechele după infecţia cu noul coronavirus, este să mai facă un mic efort şi să ne spună cât timp va rămâne România cu sechele după infecţia cu incompetenţă.

Ciprian Demeter