INTERVIU „Visam să mă fac arab pentru că auzeam de la părinți că arabii au bani și o duc bine” – Vlad Logigan, actor

Ne-am întâlnit pentru a crea un dialog, nu un interviu clasic, iar întâlnirea s-a transformat într-o discuție cu un om care încă își caută mirarea în fiecare rol și care rămâne, dincolo de scenă, un om profund.

Cotidianul: Când nu ești pe scenă sau în fața camerei, cine este Vlad Logigan?

Vlad Logigan: Un om căruia îi place să râdă, să se bucure, să gătească ceva bun, să se plimbe. Un om…

Cum arată o zi bună pentru tine?

Când am spectacol. Cumva, din studenție am avut senzația asta: ziua când am spectacol parcă este ziua mea și parcă este altfel. Nu este ca toate zilele. E un pic altfel. E cu desert.

Ce ți-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă mai bine despre tine, dincolo de imaginea publică?

Nimic. Nu e nevoie să înțeleagă nimic despre mine dincolo de scenă. Fiecare mă percepe pe scenă în funcție de ce joc acolo. Că sunt comedii, că sunt tragedii, că sunt drame…

„Eu nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să fiu actor de-adevăratelea” – declarai tu. Ce visai să fii când erai mic?

Întâi și întâi — pentru că atunci când eram la grădiniță era comunism — eu, printre primele lucruri, visam să mă fac arab pentru că auzeam de la părinți că arabii au bani și că o duc bine. Și eu am crezut că te poți face arab cum te poți face avocat, cum te faci doctor. Te duci la o facultate și te faci arab pentru că aveai bani și o duci bine.

Citește și: Anonimi ai culturii care fac România mai bună și mai frumoasă. Cum poți să fii și tu printre ei

Apoi, am vrut să fiu inginer agronom pentru că făceam verile la țară și, din ce zicea bunica, era un om important care ajuta pe toată lumea.

Și am mai vrut să fiu și semafor la un moment dat, dar foarte scurt.

Există o amintire din copilărie care crezi că te-a făcut actorul de astăzi?

Nu știu, nu-mi amintesc.

Ai copilărit la Iași. Cum a fost tranziția spre București?

În primele zile nu credeam că voi putea sta aici nici măcar un an. În momentul în care am ieșit prima oară din metrou și am văzut că, dacă nu cobori repede, în două secunde e acolo o hoardă care se va năpusti peste tine și mai cobori cine știe unde?!, mi-am zis: „Doamne, eu nu pot trăi în orașul ăsta.” Dar acum m-am obișnuit.

Eram la un festival și eram student, iar Olga Tudorache venise cu un spectacol. Când a auzit că sunt din Iași, mi-a zis că a absolvit Școala de Fete de la Iași. Eu i-am zis că nu o mai știu, și mi-a zis că era Liceul de Artă „Octav Băncilă”. Îmi povestea că tatăl ei a fost aviator și că s-au mutat de la Iași la București, dar: „Vrei să-ți zic ceva?”, mi-a zis doamna Tudorache: „nici acum nu-l pot numi acasă.”

Câți ani de București ai?

23 de ani.

Cum ai perceput perioada studiilor la UNATC?

Foarte frumoasă. Pentru că circulau legende la Iași că la București se intră foarte greu și că trebuie să dai un tico. Tico era pe atunci o valoare, o șpagă din asta enormă, dar ai mei nu aveau de unde. Și nici nu aș fi încercat, chiar dacă ai mei ar fi avut suma.

Am dat și la Cluj, și la Iași, și pentru că admiterile de la Cluj și Iași erau înaintea celor de la București, întâmplarea a făcut că am intrat primul la toate trei. Dacă știam, nu cheltuiam banii părinților pe trenuri, dar de frică…

În schimb, a meritat, pentru că e o școală foarte bună, școala de la București în ceea ce privește actoria. Am avut norocul să termin cu o clasă foarte, foarte bună. Foarte mulți dintre ei sunt actori, actori de televiziune, fac filme și așa mai departe. Contează foarte mult cu ce echipă crești.

Într-un interviu declarai că „viața în cămin a fost foarte frumoasă, iar cea de actor la UNATC a fost minunată. Îmi plăcea că stau de dimineața până seara în facultate și lucram la actorie, la vorbire, la dans… Am avut parte de profesori foarte buni: Doru Ana, George Ivașcu, Gelu Colceag.” Ai schimba ceva dacă te-ai întoarce în timp?

Am început la domnul Doru Ana, am făcut cu George Ivașcu un semestru în al doilea an, apoi am făcut cu domnul Colceag, cu care am și terminat.

Cursurile începeau la 9:00 și se terminau seara, pe la 20:00. Noi, de drag, mai împărțeam și sălile. Erau unii care nu vedeau lumina zilei, pentru că atunci când veneam la școală abia se lumina, sau încă nu se luminase iarna, și când plecam era întuneric.

Care a fost cel mai greu rol — nu neapărat artistic, ci „rolul” tău din viață?

Rolul tuturor în viață este foarte greu pentru că e acela de a fi om, și uităm să fim și empatici. Uităm că poate, dacă ne-am pune problemele toți aici, la mijloc, și am vedea problemele altora, ale noastre poate ni s-ar părea mai mici și poate nu ne-am mai plânge atâta, poate am fi mai îngăduitori cu ceilalți.

Ăsta cred că este cel mai greu rol din viață: să fii om și să nu uiți să fii om. Cu fricile fiecăruia — că așa cum am frici, au și alții frici — dar uităm asta. Le știm doar pe ale noastre și ale noastre ni se par importante. Și sunt importante, dar sunt și ale celorlalți, că de-aia învățăm să trăim unii cu alții.

Mi-a zis zilele trecute un livrator străin (nu știu dacă era nepalez sau srilankez) și s-a luminat așa când i-am deschis ușa și mi-a zis: „You look happy. You have happy.” I-am mulțumit și i-am zis că fiecare ar trebui să aibă „happy în ochi”. Și a plecat omul foarte zâmbitor. Era 11:00 noaptea, și m-a luat de nicăieri cu observația asta. Mi-a schimbat starea.

Citește și: INTERVIU În ritmul tocurilor. Ce viitor în modă are afacerea Cristinei Bâtlan?

Ce te emoționează cel mai ușor, chiar și acum?

Nedreptatea. Și nu mă refer la nedreptatea în justiție. De exemplu, în zonele de război sunt femei, copii și bătrâni care nu ar trebui să fie acolo. Ar trebui să-i scoatem și, după aceea, cine vrea să-și scoată ochii și să se lupte, să se omoare, nu au decât să o facă. Dar chestia asta, că sunt prinși la mijloc oameni nevinovați — femei însărcinate, mame cu copii, bătrâni — în războaiele oamenilor mari…., asta mă emoționează.

Ce înseamnă pentru tine un actor bun, dincolo de tehnică?

Un actor bun este un actor care, în primul rând, este surprinzător aproape în fiecare secundă. Să nu pot paria ce va face în următoarele secunde. Să nu știu că se va enerva. Dacă reușește să fie surprinzător pe tot parcursul filmului sau pe tot parcursul unui spectacol, este deja un pas, în capul meu, spre a fi un actor foarte bun.

Apoi, să înțeleg ce problemă pretinde că are: că este îndrăgostit de…, că este trădat de… Să-l înțeleg.

Și dacă eu, timp de o oră-două, nu am niciun gând legat de facturi, de „dacă am parcat bine mașina”, „dacă s-au făcut murăturile”…

De exemplu, Olga Tudorache făcea asta. Am fost să văd — când eram student — „Regina Mamă”. Era un spectacol și cu Marius Bodochi. Și cred că de vreo 12 sau 14 ori l-am văzut. Voiam să știu cum face, pentru că, așa, cu o mână nevăzută, mă lua din scaun. De fiecare dată. Uneori plângeam, alteori nu, dar mă emoționa când îl vedeam pe băiatul ei, la final, mort. Voiam să știu cum face.

Cum alegi un rol? După instinct, provocare sau mesaj?

Ideal ar fi să fie un mixt din toate astea. Am jucat și provocarea, am jucat și travestiți, am jucat și nebuni, criminali cu sânge rece, persoane gay.

Este vreun gen pe care nu l-ai jucat?

Nu cred. Provocarea dintotdeauna m-a incitat și mi-a plăcut și nu este neapărat un filtru.

Pentru mine contează instinctul, textul, regizorul și echipa. Contează dacă este o echipă interesantă sau una pe care am admirat-o într-un spectacol sau într-un film și cu care nu am lucrat, nu am repetat.

Cu ce actori ai vrea să joci pe scenă și nu ai apucat să lucrezi?

Încep cu Charlie Chaplin, dacă s-ar mai fi putut. Mulți… Și cu doamna Mariana Mihuț, și cu domnul Victor Rebengiuc, cu Șerban Pavlu și cu Horațiu Mălăele. L-am admirat și în teatru, și în filme, de când eram student. Poate voi avea noroc.

Care a fost cea mai neașteptată lecție pe care ți-a dat-o teatrul?

(se gândește) Teatrul…

Pot să spun că eram într-un moment în care gândeam dacă să termin cu actoria sau să caut o altă meserie. Un număr necunoscut m-a sunat — era un regizor cu care făcusem „Crimă și pedeapsă” de Yuri Kordonsky — și m-a invitat la premiera lui. Nu doar că am plâns, dar mi-am readus aminte de ce am plecat în meseria asta și ce frumos este să poți avea norocul și privilegiul ăsta: ca, într-o lume în care sunt atâtea motive de plâns, de minciună, de trădare, de egoism, să poți să fii tu cel care spune povești, cel care face oamenii să râdă, cel care emoționează oamenii și îi face să-și pună întrebări.

Citește și: „Cafea la ibric. Poezie. Fără asta sunt aproximativ inutilă” – INTERVIU Ligia-Verkin Keșișian, poetă

În ce fel crezi că s-a schimbat relația ta cu publicul în ultimii ani?

Nu s-a schimbat. Mă bucur la fel de tare să joc.

Lumea te poate vedea în această perioadă la Teatrul Mic, în mai multe producții. Ne povestești puțin despre ele?

„Ferma animalelor” este cea mai proaspătă premieră. Colegii de aici, de la Teatrul Mic, s-au jucat foarte frumos pe textul ăsta. De obicei, „Ferma animalelor” este montată cu măști sau cu machiaj de animale, ori noi am găsit o măsură care este foarte mult pe actori.

„Revizorul”, „Tartuffe”, „Anna Karenina”.

Este o trupă la care mă bucur foarte tare să fiu și cu care să mă joc. Este o echipă foarte bună de oameni pasionați și cu care sper să scoatem multe premiere frumoase, așa cum am făcut-o până acum.