Zgomotul de fond, cu accente tot mai grotești, e menit să facă atât de inconfortabilă dezbaterea reală, încât să ducă, pe de o parte, la apatia și deziluzia oricărei mase critice s-ar putea forma și, pe de altă parte, la sentimentul acut că poți fi fie înregimentat într-o tabără sau alta, fie scos în afara jocului. E o miză comună atât grupurilor din instituții și partide care apasă zilele acestea pedala restaurației, cât și Moscovei, care se mulțumește cu vulnerabilitățile pe care primii i le pun pe tavă.
Istoricul Cosmin Popa este cel care a atras atenția, în repetate rânduri, asupra schimbării de strategie a Rusiei în ceea ce privește România, după operațiunea Călin Georgescu, ai cărei germeni pot fi găsiți în zilele imediat următoare invaziei Rusiei în Crimea, adică începutul de facto al războiului de agresiune, revizionist, împotriva Ucrainei, după cum arată Mihai Demetriade, cercetător în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Acesta distinge două momente, unul de ferment subcultural, imediat în anii 1990, și celălalt de coagulare, în care Călin Georgescu devine exponentul acestei subculturi care a trecut drept inocentă, marginală, câteva decenii, până când a fost detonată în alegerile prezidențiale de anul trecut.
„Serviciile de informații ale Federației Ruse au încurajat, au alimentat și au folosit vectorii fasciști interni. Și văd asta în cazuri punctuale. De-a lungul anilor ‘90, în mediile ecleziale din România, în mediile monahale, dar și în mediile laicatului apropiat de biserică, crește o frustrare continuă legată de faptul că Biserica Ortodoxă nu își construiește sfinți români anticomuniști, în timp ce Biserica Ortodoxă Rusă canonizase peste 1.700 de sfinți din perioada comunistă. Frustrarea asta crește și alimentează de fapt o serie întreagă de solicitări adresate Bisericii ortodoxe privind necesitatea canonizării. Faptul că în subsidiar Biserica Ortodoxă Română este dezlipită, este ruptă de poporul care cere canonizarea sfinților români anticomuniști este un vector de influență, în opinia mea, cu o sursă care pleacă din serviciile de informații ale Federației Ruse. (…)
Al doilea moment. Are loc invazia în Federației Ruse în Crimea. Fostul candidat la prezidențiale Călin Georgescu, care până în 2014 nu apare în spațiul public cu niciun fel de declarație, interviu, poziție, la o lună după invazia în Crimea, dă un amplu interviu într-o publicație din Iași în care marchează toate elementele propagandei Kremlinului, atât în materia supremației Federației Ruse, cât și în materia memoriei așa-zise naționale. Așa acționează rețelele de influență rusă și spionajul rus, capacitând, încurajând, creând falii, creând rupturi narative și generând conflicte în interiorul societății” (Mihai Demetriade, Punctul pe știri, Rock Fm).
Felul în care Rusia a intrat pe fir dezvăluie, încă de la început, vulnerabilitatea majoră a României, care s-a dovedit a fi în anii următori instrumentalizarea memoriei istorice denaturate a românilor atât în propaganda ceaușismului târziu, cât și în zorii democrației instalate după 1989, sub paradigma democrației originale a lui Ion Iliescu, pe care profesorul de științe politice Cristian Preda o așază, în volumul consacrat ideologilor și ideologiilor din această perioadă (Editura Humanitas, 2025), în capitolul dedicat neocomuniștilor.
Perioada neocomunistă începe cu generalul Stănculescu, creatorul principal al operațiunii Iliescu și compania („omul pe care îl susținem noi, Armata, este Iliescu”), și se încheie, în analiza lui Cristian Preda, cu Adrian Năstase. Miza majoră a acestei uzurpări a memoriei sociale postdecembriste este aceea de a o incapacita, folosind conceptul Anei Blandiana, să funcționeze ca formă de justiție. De altfel, este o tehnică pe care o putem recunoaște nu doar în primele rescrieri mistificante ale fenomenului legionar, ci și în marile dosare din justiție, rămase traumatice, tocmai pentru că au eșuat și în a pedepsi marii vinovați, și în a restabili dreptatea socială: dosarul Revoluției, Mineriada și, iată, Colectiv.
Uzurparea și denaturarea memoriei istorice a fost unul dintre principalele elemente ideologice ale ceaușismului, care, incapabil să creeze coeziune în jurul unor idei, programe, soluții și evacuând rolul social al statului – o demonstrație impecabil făcută de Cosmin Popa (Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, Corint 2025) – a folosit reziduurile naționalismului fascist al Mișcării Legioare, ceea ce a dus, în epocă, la celebra: “Căpitane, nu fi trist/Garda merge înainte, cu Partidul Comunist”.
În același laborator al ceaușismului târziu are loc și crearea personajului Călin Georgescu, al cărui discurs, de altfel, mixează în forma elementară, brută mistificări neolegionare și neoceaușiste, pe fondul acestei slăbiri și infestări a memoriei istorice, corelat cu menținerea aproape programatică a educației în sărăcie. Este vulnerabilitatea culturală majoră pe care o fertilizează atât personaje retrograde din subteranele – și nu doar – ale instituțiilor, cât și Kremlinul, pentru că este o vulnerabilitate care permite accelerarea diviziunilor și resentimentelor sociale.
Trebuie însă reținut faptul că această vulnerabilitate devenită una de siguranță națională, odată cu războiul hibrid pe care Rusia îl duce tot mai pronunțat împotriva României, este cauzată de politica de mistificare a regimului Iliescu, care a dus la menținerea în latență a unei mitologii legionare care a creat coeziune și un sentiment al apartenenței bazat pe nevoia de a face dreptate și pe ermetizarea tot mai accentuată a acestui refugiu, pe modelul cuiburilor legionare. Cu toate că serviciile de informații au avut de-a lungul timpului informații despre aceste subculturi de sorginte neolegionară, ele au fost tratate ca fiind marginale și fără potențial de amenințare a ordinii constituționale și nu au fost abordate nicium, nici printr-o programă școlară coerentă istoric, nici prin crearea unei reprezentativității politice reale, care să dea oamenilor sentimentul apartenenței și mai ales pe acela al unui corp politc care să conteze, dincolo de momentele electorale.
Problema însă rămâne. Noul scrutin prezidențial și noua alianță de guvernare au migrat repede spre menținerea status quo-ului, ceea ce menține acută percepția abandonului și nu doar că întreține reziduurile unei subculturi de refugiu care mixează elemente legionare cu cele ceaușiste, dar permite și mistificări reluate, cum este cea recentă a împărțirii Mișcării Legionare într-una bună – cea condusă de Zelea Codreanu, și una rea – cea condusă de Horia Sima. Aceeași tehnică a fost folosită și în privința Securității represive comuniste, iar scopul nu este reabilitatea completă, ci diluarea vinovăției și mai ales a adevărului, despre care se insinuează astfel că are multiple fațete și nu e unul singur, pe de o parte și, pe de altă parte, crearea senzației că legionarii au fost și victime ale istoriei, ba chiar și sfinți, și contracararea acestei subculturi nu este altceva decât o vânătoare de vrăjitoare.
Așa cum remarcă însă și istoricul Roland Clark, și cercetătorul Mihai Demtriade, elefantul din cameră rămâne neîncrederea în autoritatea statului și în instituții și, cum aceasta privește esențial clivajele reale ale României – școala, spitalul și strada – fără o reformă administrativă amplă, care să reabiliteze accesul la educație de calitate, la cultură în sens larg și la centru, fără corectarea diviziunilor socio-ecnomice care au lăsat în urmă categorii ample de populație, vulnerabilitatea culturală a României va fi ca un picior lăsat în ușă, pe care să se strecoare narațiuni și operațiuni maligne împotriva României.
“Dacă această tendință continuă să crească, acest lucru va fi mai degrabă din cauza incapacității guvernului actual de a-și respecta promisiunile și, posibil, din influența rusă, decât pentru că oamenii ar fi păcăliți de mituri despre Legiune. Cred că majoritatea oamenilor sunt conștienți că nu votează pentru Codreanu atunci când aleg Simion sau Georgescu. Ei votează pentru extrema dreaptă pentru că oferă o alternativă la un sistem care, până acum, nu a adus prea multe îmbunătățiri în viața lor. Reziduurile mitificate ale poveștilor despre Legiune contribuie la crearea unei impresii de legitimitate și acceptabilitate a extremei drepte, însă ceea ce atrage oamenii cu adevărat sunt problemele reale pe care aceasta le promovează – homofobia, opoziția față de imigrație, opoziția față de vaccinare. Aceste teme nu au aproape nimic în comun cu ceea ce promova Legiunea în anii 1930. Ceea ce vedem astăzi este un fenomen complet nou, profund ancorat în realitățile secolului XXI” (Roland Clark, interviu pentru Cotidianul).
se vede experienta in presa! exceptional articol. care e subiectul?