Învățături de la München pentru Nicușor Dan. Maia Sandu, agenda de securitate și costul absențelor de la Davosul securității

MSC 2026 nu este o conferință „de networking”, ci un barometru al ordinii internaționale. În perioada 13–15 februarie, zeci de șefi de stat și guvern, lideri ai organizațiilor internaționale și peste o mie de participanți, într-un loc în care, la propriu, poți „da nas în nas” cu decidenții globali pe coridoarele hotelului-conferință și restaurantele din jur. În acest an, organizatorii au împins în față o etichetă conceptuală neplăcută, dar onestă, și anume „Under Destruction”, mai exact ideea că ordinea bazată pe reguli este mai degrabă demolată decât reparată.

Într-un astfel de cadru, Maia Sandu a jucat cartea statului mic care nu-și permite luxul ambiguității. Securitatea R. Moldova, amenințările hibride și susținerea pentru integrarea în Uniunea Europeană au fost „capetele de afiș” ale întâlnirilor sale. Contrastul de imagine a venit dinspre București. În timp ce Republica Moldova și-a trimis președintele, România a trimis o delegație ministerială, într-o ediție în care prezența este, de facto, o declarație de prioritate.

În comunicarea publică de la München, Maia Sandu a rezumat miza în termeni de securitate existențială. Într-un „context global incert”, R. Moldova are nevoie de „parteneriate solide” și de „soluții comune” pentru riscurile care îi amenință stabilitatea, ca să rămână „parte a lumii libere”.

Pe 13 februarie, în prima zi de conferință, agenda bilaterală a inclus întâlniri cu prim-ministrul Estonia, Kristen Michal, apoi cu secretarul de stat al Statele Unite ale Americii, Marco Rubio, și cu secretarul general al NATO, Mark Rutte. Tot în aceeași zi au fost anunțate discuții cu prim-ministrul Suedia, Ulf Kristersson, precum și cu ministra federală a Germania pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, Reem Alabali-Radovan.

Tot pe 13 februarie, Sandu a intrat direct în subiectul „războiului invizibil” (influență, sabotaj, dezinformare) participând la o discuție despre prevenirea și combaterea amenințărilor hibride, alături de Martin Jäger (șeful BND) și de Giuseppe Cavo Dragone (șeful Comitetului Militar NATO).

Pe 14 februarie, agenda președintei de peste Prut a inclus întâlniri cu președintele Letonia, Edgars Rinkēvičs, cu prim-ministrul Croația, Andrej Plenković, și cu președintele Muntenegru, Jakov Milatović, plus discuții cu parlamentari europeni pentru promovarea parcursului pro-UE al Moldovei.

În timpul întâlnirii cu Marco Rubio, Maia Sandu a discutat despre ridicarea dosarului R. Moldova la nivelul relației transatlantice, pe fondul evoluțiilor de securitate și de presiune regională. Întrevederea cu Mark Rutte a fost un semnal transmis Moscovei de cooperare politico-strategică și de integrare a R. Moldova în „ecosistemul” de securitate euro-atlantic.

Impact diplomatic pentru Republica Moldova este imens. Primul efect este unul de securitate „fără metafore”. Maia Sandu a pus „reziliența” în centrul diplomatiei, iar acest lucru se potrivește cu direcția pe care o descriu și partenerii.

Într-un transcript oficial al întâlnirii, șeful NATO vorbește despre contactele NATO-Moldova pentru sprijin în situații hibride și subliniază explicit cooperarea bilaterală România-R.Moldova, avertizând că „nu trebuie să fim naivi” în raport cu Rusia. Pentru un stat aflat la marginea frontierei geopolitice, această validare publică contează, și anume confirmă că „hibrid” nu este doar un cuvânt la modă, uzitat de politicieni și experți, ci un dosar de lucru pentru instituții.

Republica Moldova nu este membră NATO și nici nu are garanții de securitate comparabile cu cele ale României. Tocmai de aceea, își afirmă poziția cu o franchețe aproape didactică. Vorbește despre riscuri reale, despre presiuni hibride, despre ingerințe externe. România, deși este un actor regional mult mai puternic, pare uneori reticentă în a-și asuma explicit rolul de lider pe flancul estic. Or, leadershipul nu este oferit automat prin geografie. El trebuie revendicat prin prezență și inițiativă.

Al doilea efect este de integrare europeană prin diplomația de proximitate. La MSC, temele dominante includ apărarea europeană, viitorul relației transatlantice și adaptarea la noile realități strategice. Exact tipul de discuții în care o țară candidată are nevoie să fie „prezentă” ca subiect, nu ca notă de subsol. Faptul că Maia Sandu a programat întâlniri cu lideri din state UE (țările Baltice, Nordice, din Europa Centrală și cea de Sud-Est) arată o tactică bine gândită în extinderi, și anume îți construiești „coaliția de avocați” înainte de momentele grele.

Aceste state sunt cele care înțeleg, din experiență directă, ce înseamnă presiunea rusă. Este o strategie de consolidare a unei rețele de sprijin între țări care împărtășesc aceeași sensibilitate strategică. România ar putea fi nucleul natural al unei astfel de rețele pe flancul estic, având avantajul poziției, al dimensiunii și al apartenenței la NATO și UE. Dar pentru asta este nevoie de o activare diplomatică constantă și vizibilă la nivel înalt.

Al treilea efect este de credibilitate instituțională. Într-o conferință descrisă de gazde drept „mai mare și mai internațională ca niciodată”, numărul de întâlniri bilaterale și participarea la paneluri tematice transmit mesajul că Republica Moldova nu cere sprijin „din reflex”, ci îl negociază în logica securității regionale.

Securitatea modernă nu mai este doar despre armată și bugete de apărare. Este despre energie, infrastructură, reziliență instituțională și combaterea dezinformării. Republica Moldova a pus aceste teme în centrul agendei sale. România are resurse și instrumente mult mai solide în toate aceste domenii, dar rareori reușește să le integreze într-o poveste strategică coerentă despre rolul său în regiune. În lipsa unei astfel de povești, potențialul rămâne fragmentat.

În materialele de presă care anunță participarea României la MSC, România este reprezentată de ministrul apărării, ministrul de externe și conducerea Directoratului de Securitate Cibernetică, în timp ce președintele Nicușor Dan nu apare ca participant. Mai mult, presa notează explicit că Nicușor Dan „lipsește din nou”, pe fondul unui șir de evenimente internaționale majore la care nu a participat (ONU, Davos, acum München).

În același timp, Nicușor Dan a fost prezent, cu o zi înainte, la o reuniune informală a liderilor Consiliul European, convocată de António Costa, ceea ce arată că nu vorbim despre o retragere completă din diplomație, ci despre o selecție de formate.

Problema este că, la MSC, selecția se vede precum o ierarhie. Când „șefii” vin personal, iar tu trimiți miniștri, pierzi două lucruri greu de recuperat prin communicate, și anume accesul informal la omologii de același rang și semnalul public de prioritate. În plus, într-o regiune în care propaganda și percepția sunt instrumente de presiune, spațiile libere de interpretare nu rămân libere mult timp. Ele devin muniție pentru adversari politici externi și pretext pentru critici interni.

Münchenul din 2026 arată două realități care coexistă, și anume ordinea internațională este amenințată de „distrugere”, iar statele mici nu au voie să fie vagi în pozițiile sale. Maia Sandu a încercat să transforme vulnerabilitatea R. Moldova într-un argument de integrare și de investiție în reziliență. România, prin absența președintelui, a acceptat, voluntar sau nu, ca propria prezență să fie citită prin filtrul simbolului.

Chișinăul spune fără ambiguități că vrea integrare europeană și parteneriate occidentale pentru securitate. Este un mesaj limpede, repetat, asumat. România, deși este deja integrată în structurile euroatlantice, pare uneori defensivă în afirmarea propriei relevanțe. Într-un context global marcat de incertitudine și reconfigurări strategice, ezitarea nu este neutră, ea este interpretată de aliați și adversari.