Într-un alt context am mai povestit o întâmplare care mi se pare pilduitoare pentru relaţia dintre cea mai înaltă oficialitate dintr-un stat şi concetăţeni. Aşadar, ne întoarcem în timp, în noaptea de 4/5 ianuarie 2006, când premierul israelian Ariel Sharon a suferit un atac vascular cerebral grav în urma căruia a fost operat de urgenţă, inducându-i-se o stare de „comă profundă, cu respiraţie artificială“. Imediat, şeful lui de cabinet a anunţat că prerogativele premierului vor fi preluate rapid de vicepremierul Ehud Olmert. Explicaţia este de la sine înţeleasă: nu putea exista un minut de vid de putere, dacă se ţine seama de situaţia specială a ţării.
Tranziţia a decurs repede, iar printre cei ce l-au pus în temă pe noul premier cu dosarele grele ale ţării s-a aflat şi şeful serviciului de protecţie şi pază a demnitarilor, care, între altele, a ţinut să-l înștiințeze că în mod obligatoriu trebuie să se trezească mai devreme în fiecare dimineaţă, întrucât prin deplasarea suitei sale la sediul guvernului să nu se perturbe circulaţia vecinilor de stradă, care şi ei urmau să ajungă la timp la locurile de muncă.
Reacţie firească, m-am frecat la ochi de două ori când am citit ştirea transmisă de o mare agenţie internaţională de presă, gândindu-mă automat la măsurile luate de miliţie şi Direcţia a V-a a Securităţii pe străzile Bucureştilor, când urma să se deplaseze Nicolae Ceauşescu. Ca oricare dintre noi, am crezut că acele vremuri sunt revolute, până când preşedinte al României a devenit Traian Băsescu şi când oamenii gen Lucian Pahonțu, uns director al SPP, m-au blocat minute în şir în zona Eroilor din Capitală, pentru ca imensa escortă a noului șef de la Cotroceni să nu fie cumva atacată din aer de vreun brabete, iar de pe pământ, de vreun maidanez hămesit.
Unde sunt vremurile în care Ion Iliescu și apoi Emil Constantinescu treceau aproape neobservați la Cotroceni, m-am întrebat nu doar eu. Întrebare legitimă, dat fiind că știm cât de contestat de unii a fost președintele Iliescu. Obiceiurile aproape fanariote, dacă vorbim despre alai, ale lui Băsescu, le-a ridicat pe noi culmi SPP-ul lui Pahonțu, întrucât, cum se cunoaște din alfabetul puterii, orice șef al unei structuri de forță are multă imaginație atunci când vine vorba de ideea de a intra în grațiile stăpânului sau de a-i specula hachițele ori slăbiciunile.
M-am izbit, la propriu și la figurat, de noul Vodă, Klaus Werner Iohannis, când, într-o duminică după-masă, mă aflam pe autostradă, întorcându-mă din Oltenia, iar un tablagiu a împins toți automobiliștii afară de pe carosabil, dar fără nicio explicaţie. S-a stat minute bune, fără vreo motivare pentru vreunul dintre tot mai mulţii traşi pe dreapta, care mergeam spre Capitală, unii cu ţintă Aeroportul Internaţional Otopeni sau cu treburi imediate, nu neapărat spre casă. În fine, sirenele în cascadă şi iureşul automobilelor ultim răcnet ale unui alai domnesc, dar din veacul al XXI-lea, ne-au lămurit: trecea nu fanfara militară din cântecul lui Dan Spătaru, ci însuşi preşedintele Iohannis, care nu venea de la un mare eveniment politic din țară, ci de la Sibiu, unde-și reîntregise familia în week-end!
Așa se face că am auzit suduieli și răbufneli, unii dintre automobiliști zicând că măcar Ceaușescu mergea prin București, dar noul Vodă blochează sute de kilometri de autostradă și șoseaua națională până la Sibiu.
Această sui-generis democrație din România, în care dacă o persoană a ajuns președintele țării e mai presus de lege și concetățeni, dovadă că, dacă este implicată într-un proces, acesta se suspendă automat, mi-a amintit iarăși de Israel, o țară în care, chiar și în timpul mandatului, șeful statului poate fi chemat în fața justiției, deși fapta de care este acuzat a fost comisă înainte ca el să-și preia mandatul. A fost cazul președintelui Ezer Weizman, general și om de stat, fost ministru. Erou al Israelului, ales președinte în 1993 și reales în 1998, a demisionat în 2000, după ce presa l-a implicat într-un scandal de fraudă și înainte ca justiția să acționeze. Onoare de militar, dar și respect față de lege!
Și mai elocvent este cazul președintelui Moshe Katsav, care în 2006 a fost acuzat de o fostă colaboratoare că ar fi violat-o pe când el era ministru al Turismului. Poliția a declanșat imediat o anchetă, prima dată interogându-l șapte ore! În ianuarie 2007, procurorul general al țării și-a anunțat intenția de a-l urmări pentru viol, obstrucționarea justiției și fraude. Justiția și-a urmat cursul, președintele Katsav fiind recunoscut vinovat de două violuri, unul pe când era ministru, iar altul comis în reședința prezidențială. A fost condamnat (martie 2011) la șapte ani închisoare, încarcerat și eliberat în decembrie 2016.
Mă opresc cu exemplele din Israel care readuc în actualitate vorba românească potrivit căreia unde-i lege, nu-i tocmeală! Exemplele citate arată clar că o infracțiune nu se uită pentru că X ori Y a devenit, între timp, demnitar, ci că această demnitate impune cu atât mai mult respectarea Constituției și legilor. Ajunși aici, nu pot să nu amintesc momentul în care președintele Klaus Werner Iohannis s-a războit în delir cu justiția, refuzând să accepte sentința prin care anul trecut Curtea de Apel din Pitești l-a deposedat de o casă din Sibiu pe care o preluase abuziv.
I s-a luat casa înapoi, dar nu au fost atacate metodele ilegale prin care a ajuns în posesia ei, iar ani de zile a încasat o consistentă chirie de la o bancă ! Același președinte crede că DNA și șefa ei sunt icoane ale dreptății și justiției și îi numește nonșalant pe alții „penali“, dar uită că, de fapt, el însuși a avut probleme deloc minore cu justiția, care s-au blocat după ce a devenit noul Vodă, aflându-se astfel deasupra supușilor! Dar, vorba cuiva, poți păcăli un timp pe toți, dar tot timpul pe toți, nu! Chiar dacă ești Vodă, guvernator sau conducător cu girofar și SPP.
Un Prostovannis ingamfat