Ion Toboșaru – La douceur de vivre, dulcele gust al vieții

Acest diagnostic mi s-a impus din prima clipă când, departe, am aflat de dispariția lui Ion Toboșaru. Mai mult decât un profesor, el a fost un personaj al lumii teatrului ce și-a purtat cu grație ironia și și-a cultivat ludic excesele metaforice. Ion vorbea ca nimeni altul convocând referințe mitologice, amuzându-se tacit cu distanța între banalitatea unui fapt și dimensiunea hiperbolică ce i-o acordă. Îl iubeam pentru că niciodată nu era agresiv, ci constant detașat ca și cum viața era un spectacol ai cărei actori eram împreună: și el și noi. Ion Toboșaru nu judeca, ci ne asocia într-o performanță comună pe care o evalua cu o lejeritate niciodată dezmințită, plasându-se la un interval al cărui secret singur îl poseda, acela între seriosul ce-i displăcea și gluma care-l seducea. El, ca nimeni altul, le reunea.

Cu Ion Toboșaru am petrecut „clipe de viață”, la Institutul de teatru și în afara lui, mereu pe același fond de „douceur de vivre”, profitând de dulcele gust al vieții. Fără nici o umbră, fără nici o crispare surâzând mereu cu o plăcere comun împărtășită față de jocurile date pe „scena universității”.

Câtă emoție mi-a produs ultimul său gest care-mi rămâne în memorie: la lansarea cărții Viața secundă în foaierul Teatrului Național o doamnă discretă a venit din partea sa pentru a-mi solicita un exemplar. I l-am oferit cu plăcere fără a bănui atunci că era cadoul pe de pe urmă, schimb final înainte de despărțire. El mă consolează azi! Și de aceea nu lacrimile îmi umezesc ochii, ci surâsul melancolic îmi înflorește pe buze. Drum bun, dragă Ion!

George Banu

fost student și asistent al lui Ion Toboșaru, prieten de o viață