Ironia sorții politice – SF politic

Ironia sorții politice! Hai, la microfon! Să spunem adevărul despre politica românească! Să fii membru PSD și pe urmă să devii membru PNL! Băi, vă râde lumea! Al dreak politicienii români, văluriți și cufuriți! Așa că mă duc în sensul giratoriu din Piața Chibrit să arunc cu roșii și ouă stricate în care cum se nimerește la propaganda electorală, ce nebuneală! Mulțimea furioasă răcnește de te zdrobește, huideoooo Iohannis, huideooo Băse, huideooo Iliescu! Dând să ies din sensul giratoriu de dincolo de farul genovez adus de la Sulina, mi-a tăiat calea Adervistoian, comerciantul de blănuri. Avea uite-așa o față! A început să mi se plângă din pricina lui Potloghin de la brutărie.

Dar era ceva în neregulă, întâmplarea asta fusese cu mult timp în urmă. Mi-am ținut firea. Am coborât de pe bicicletă să nu stârnesc valurile electromagnetice care se învolburau în jurul nostru. Adervistoian, comerciantul de blănuri, a scos o batistă și s-a șters la nas și aerul s-a umplut de miresmele mărilor calcinate de soarele portocaliu al viselor noastre beduinice, ce frumos, ce înălțător, ce teribil.

Tu o să înțelegi. E un secret. Așa se petrec lucrurile de mii de ani în București. De mii de ani? Dar ce spun eu? Așa trebuie să fi fost de la începutul lumii. Începutul lumii? Te-au învățat și pe tine prostioara aia cu Big Bang, nu? Păi nu-i chiar așa. Da deloc. O să vezi, o să afli, o să descoperi în cele din urmă.

Un vârtej electromagnetic l-a umflat pe sus. Dus a fost, pe cuvânt, dus a fost. Cât pe-aici să se ciocnească cu un stol de grauri, cu Bobolina, cu albatrosul imperial. Până să ajung în Alhombra, m-am plimbat cu U-Bahn prin Viena, am savurat o cafea în Alexandria împreună cu comisarul Bravissimo, mustăciosul, am scăpat nevătămat dintr-o furtună de nisip lîngă Copenhaga, am traversat o mare de sare nu departe de Ierusalim, am săpat un tunel prin cețurile vedraice, dincolo de Delhi, am stat de vorbă cu mai marele inspiraților din Tulombe, am băut vin de Burgundia cu totalitarienii din Maona Lao, am jucat table cu filozofii din Gomela, am râs de m-am prăpădit de glumele naivilor din Kuantile Medola și m-am dat cu sania pe Muntele Pleșuv împreună cu pneumaticii din Ghile Ga, iuhuuuuuuuuuu.

Povestindu-i aventurile mele, Marabella m-a făcut mincinos fără pereche. N-a crezut o iotă din aventurile mele cu traficanții de arme din Medellin și nici că l-aș fi îmbrobodit pe unul dintre baronii nordului, Brabulis pe numele lui cel mic.

Cum stăteam amândoi pe țărmul oceanului, am văzut-o pe Bobolina vâslind printre nori, așa, fericită, tare fericită. În clipa aceea mi-am dat seama că Bobolina desena o hartă magică pe cer, ce idee, ce idee. Fabricantul de cartușe din Alhombra mi-a trântit ușa-n nas.

Deci, o să ștergi praful din toate sufrageriile, o să freci argintăria, cureți tot bălegarul de la grajduri, în fiecare sâmbătă, negreșit, ai înțeles? Marchiza Van Dyck s-a uitat la mine scormonitor. Mi-a arătat odaia în care aveam să dorm, m-a trimis în piața de pește să-i cumpăr scrumbii de argint. Un an și jumătate am muncit la ea fără prea multă vorbărie. N-aveam chef să mă întorc în București dar nici să rămân în Alhombra. Marchiza Van Dyck mă ținea sub papuc, iubita pesediștilor moscoviți, se pare.

Dar, pe furiș, m-am împrietenit în scurt timp cu toți armăsarii ei pur-sânge, am mâncat dulcețuri alese cu lingurița de argint și m-am zgâit la toți strămoșii marchizei care străjuiau sufrageriile din niște tablouri uriașe, uriașe, afumate, scorojite, cumplit de scorojite.

Rudolf, frizerul fără foarfece, a ieșit într-o bună dimineață de după un tablou impozant din care curgea apă inexplicabil la douăsprezece noaptea fix. Iar dau peste tine? În drum spre Marsila Mole, mi-am adus aminte că m-am uitat în spatele tabloului și am văzut un vârtej electromagnetic. Totul a durat doar un sfert de secundă. Parcă era Pitoșkin! Sau farmacistul Iamandi. Sau comisarul Vespasian. Obin Oba, ce să mai vorbim!

Marsila Mole era în sărbătoare, lumea dansa de nebună, butoaie pântecoase se rostogoleau pe străzile pline de bălegar, un șambelan aprindea felinare clipicoase, niște saltimbanci scoteau lumea din sărite cu glume fără de perdea, unul care umbla pe catalige m-a strigat pe nume, am fugit să mă ascund, mi-am făcut pierdută urma, m-am amestecat prin mulțime. Marabella m-a tras de mânecă. Iar dau peste tine?

Fabricantul de cartușe din Alhombra o luase cu el în voiaj, umblau de colo, colo pe litoralul oceanului, se distrau nevoie mare, cheltuiau o grămadă de bani, mâncau tot felul de delicatese, se îmbăiau în lapte de pisică de mare, nebuneli. Se giugiuleau. Jucau la cazinou, jucau pe bani grei. Vino cu noi, lasă-ți lumea!

Zău așa!

Acum nu mai știu cu exactitate dacă m-am întors în București, deși m-am întors în cele din urmă în București, așa cum plănuisem. Am ajuns pe seară. M-am dat jos de pe bicicleta mea faină de tot cumpărată din Lyon. Hm. Nu mai recunoșteam intrarea în oraș, ce se întâmplase?

Sensul giratoriu nu mai era. Nici Dragonul Roșu. Nici mulțimea furioasă pe politicienii români, dragii de ei. Nu mai era nici farul genovez adus de la Sulina, nu se zărea nici piața de pește și nici palatul contelui Monelli, nici urmă de Arsenal, pe cuvânt dacă mint.

Am mușcat dintr-o franzelă șparlită dintr-o brutărie din Marsila Mole pe când toată lumea chefuia și dansa de nebună pe străzi, am mestecat încet, bucată cu bucată încercând să evaluez situația, să găsesc o explicație.

Dacă apare Rudolf, frizerul fără foarfece, sigur e ceva necurat la mijloc, mi-am zis, gata, gata să dau piept cu necunoscutul. Rudolf, frizerul fără foarfece, n-a apărut. Nu era nici țipenie pe străzi, nici un singur om. Nici Pitoșkin. Pustiu. Am strigat. Am răcnit.

Am scotocit, l-am strigat pe Pitoșkin. Pustiu rău de tot. Băi, va zic unde e comoara, stați așa, nu mișcați! Ți-ai găsit. Nici țipenie.