Italia în pendulul istoriei

Sub Mussolini, Italia a fost prima țară care a reacționat la pendularea istoriei către o extremă politică prin apariția bolșevismului în Rusia. În esență, ceea ce a făcut fascismul italian a fost să pună statul deasupra partidelor politice. Erau prea compromise.

Acum, când internaționalismul globalist dă semne de restructurare, ceea ce atunci fusese autoritatea de stat stă să fie suveranismul, un atribut al acestei autorități prea mult slăbit sub globalism. Prea-multul acesta nu este considerat așa de partidele care s-au clasiciziat între timp, ci de partidele noi. Votanții acestora sunt considerați extremiști de către „clasicii” politicii de azi. Ceea ce doresc acești votanți ar fi, într-adevăr, la extremă în raport cu globalismul dacă această ordine internațională ar fi fost ea însăși cealaltă extremă a unui pendul. A fost?

Depinde de punctul de vedere în care ne așezăm. Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă economică, vedem că încă din epoca Reagan-Thatcher, economicul a început să surclaseze politicul. Acest fapt istoric a fost numit neoliberalism.

Prima fază a acestui neoliberalism a constrâns centralismul economic al țărilor comuniste să treacă la descentralizare, după ce, mai întâi, China a operat o anume descentralizare din proprie inițiativă. De fapt, inițiativa a fost capacitată de relaxarea relațiilor Chinei cu SUA, sub administrația Nixon. Numită „perestroika”, descentralizarea economică a URSS a condus la evenimentele-domino din 1989 și la prăbușirea autorității partidului unic în Europa de Est, apoi chiar în URSS.

Cu acest succes istoric în palmares, neoliberalismul a continuat cu finanțarea Chinei. La finele vieții sale, Nixon a mărturisit că era înspăimântat de amploarea și viteza dezvoltării ce avea loc prin chinezi, mai ales că acolo partidul unic a rămas în picioare.

Înspăimântat va fi fost și Putin, care, în paranoia lui profesională, o virtute a agenților de informații, va fi crezut că globaliștii își vor lua drept partener privilegiat China, după ce decenii la rând fusese SUA.

Estimp, UE s-a birocratizat maximal și în același timp a frânat investițiile chinezești în Europa. Inversul era preferabil, deși și asta ducea la dezvoltarea Chinei. Una peste alta, după criza financiară din 2008-2009, UE a intrat într-o fază de stagnare. Voturile pentru partidele suveraniste au început să crească.

Suveraniștii nu au nimic împotriva dezvoltării accelerate a Chinei și ar relaxa frânele investițiilor chinezești în țările lor.

După flerul meu, asistăm la o criză internă a vechiului globalism, mai ales după ce, în 1999, bancherii europeni l-ar fi convins pe Saddam Hussein să nu mai vândă petrol decât pe euro. A fost (dacă a fost) o revoltă contra dolarului.

La fel de… paranoic precât Putin, poate, fac ipoteza că vechii globaliști se bat cu noii globaliști prin intermediul suveraniștilor. Dacă ar câștiga noii globaliști, suveraniștii ar contribui la trecerea Chinei pe locul 1 în clasamentul puterilor economice ale lumii, ceea ce ar slăbi decisiv hegemonia SUA.