Italia: un guvern ”periculos” sau o marionetă a Bruxelles-ului?

Fratelli d’Italia a obținut peste 25% din voturile italienilor la alegerile de duminică, cu peste 20% mai mult decât la ultimul scrutin, în 2018. Alianța de dreapta formată împreuna cu Lega lui Matteo Salvini (care s-a prăbușit la 9% din voturi) și Forza Italia, a lui Silvio Berlsuconi, a reușit să obțină circa 45% din voturi. Cum Partidul Democrat, principala forță pro-europeană, a refuzat să formeze o coaliție cu Mișcarea de Cinci Stele (care și-a revenit spectaculos după căderea datorată susținerii guvernului tehnocratului Mario Draghi), lidera Fratelli d’Italia are toate șansele să fie nominalizată pentru funcția de premier de către președintele Sergio Mattarella, exponentul cel mai influent al Bruxellesului în politica italiană, dar care nu se va putea opune și acum unei guvernări cu evidente tente eurosceptice.

Cu o declarație criticată ca arogantă și antidemocratică, președinta Comisiei Europene a deturnat ultimele dezbateri din presa internațională despre alegerile din Italia. În cadrul unui eveniment la Universitatea Princeton, întrebată dacă are îngrijorări legate de favoriții alegerilor din Italia, lidera de extremă-dreapta Giorgia Meloni și fostul vicepremier Matteo Salvini, Ursula von der Leyen a spus: ”Vom vedea. Dacă lucrurile merg într-o direcție dificilă – am vorbit despre Ungaria și Polonia – avem instrumente”.

Marile agenții de presă au notat că acest avertisment dat cu doar 48 de ore înaintea alegerilor este adresat Giorgiei Meloni, ”cea care are mari șanse să devină prima femeie premier al Italiei și cel mai de dreapta premier din perioada postbelică”. Ce nu spun însă agențiile de presă este că Giorgia Meloni are mari șanse să devină primul premier al Italiei decis la urne din ultimii aproape 15 ani. ”Giorgia Meloni reprezintă un pericol pentru echilibrul democratic al Europei”, scrie, pentru The Guardian, Roberto Saviano, ziaristul și scriitorul italian devenit celebru pentru anchetele sale împotriva mafiei. Însă Saviano nu spune că este pentru prima dată începând din 2008 când italienii vor decide la urne cine va fi premierul.

În 2008, italienii l-au ales pe Silvio Berlusconi, iar atunci Meloni a fost ministru al Tineretului. Berlusconi, arată „narațiunea” dominantă, a demisionat din cauza ”nemulțumirii populației”, la apogeul crizei financiare, în 2011. Sunt uitate însă mașinațiunile președintelui Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, pentru a agrava criza datoriilor suverane din Italia, pentru a-l debarca pe Berlusconi și a-l instala premier pe tehnocratul și bancherul Mario Monti, fost comisar european. Ultimele alegeri, cele din 2018, au adus la putere o coaliție formată din Lega (Matteo Salvi) și Mișcarea de Cinci Stele. A fost momentul în care președintele Italiei, susținut total de Bruxelles, a arătat că poate fi un adevărat ”împărat” și a influențat decisiv si numirea ministrului de Finanțe și numirea unui „premier de paie” – Giuseppe Conte.

Aceată evoluție politică influențată masiv de Banca Centrală Europeană de la Frankfurt și de la Bruxelles demonstrează de ce este important că italienii își vor decide premierul la urne. Tot această evoluție explică și cea mai slabă prezență la urne din perioada postbelică – câtă vreme reiese limpede din acțiunile guvernanților că țara este un apendice al ”imperiului” UE, tot mai mulți cetățeni ajung la concluzia că votul este inutil.

Partidele din Italia, ca și cele din restul Europei, sunt perfect conștiente de această realitate – s-au confruntat cu ea de nenumărate ori când au fost la guvernare – însă nu vor să admită în fața electoratului acest lucru. Giorgia Meloni, la cei 45 de ani ai săi, este și ea conștientă că Italia (ca și restul statelor UE) este mai puțin suverană decât în urma cu un deceniu sau două. Meloni are experiență în politica italiană, în care a intrat încă din adolescență, a fost ministru, a încercat o lovitură în partidul Popolo della Liberta al lui Berlusconi, și-a creat apoi propriul partid, iar acum va fi vioara întâi într-un guvern în care îi va domina pe oamenii lui Berlusconi și ai lui Salvini.

Această experiență politică, alături de influența de la Bruxelles și Frankfurt au ajutat-o pe Meloni să canalizeze electoral scârba și revolta populației față de guvernele tehnocrate din ultimii 11 ani. Strategia câștigătoare a lui Meloni a fost să nu se asocieze cu niciun un guvern tehnocrat (așa cum au făcut-o Lega lui Salvini sau Forza Italia al lui Berlsusconi, dar mai cu seamă stânga italiană – Partidul Democrat). De aceea, Meloni este considerată de italieni o provocare pentru sistemul de la Roma și de la Bruexelles, de aceea apelurile la un front anti-neofascist nu au mai avut ecoul scontat.

Tot această experiență o face pe Meloni să știe bine că victoria în alegeri este doar un pas – dacă va dori să se mențină la putere, va trebui să aibă sprijinul european și american. Astfel se explica eforturile ei din ultimele luni de a se dezice de rădăcinile neofasciste ale partidului său, Fratelli d’Italia. La fel, Meloni a început să-și exprime susținerea totală față de Uniunea Europeana și parteneriatul euroatlantic, față de NATO și politica de înarmare a Ucrainei (criticata de colegul de alianță Salvini). ”Aderarea deplină la procesul de integrare europeană” și ”respectarea alianțelor internaționale ale Italiei” au fost angajamente clare în timpul campaniei lui Meloni.

Experiența lui Meloni explică și agenda economică și socială a partidului ce va conduce Italia. Ea s-a ferit să menționeze politici care ar putea deranja UE și a propus o agendă neoliberală clasică (disciplina fiscală, anularea ajutorului de șomaj pentru cei care refuză o oferta de munca ,indiferent de domeniu, flexibilitate mare pe piața muncii, refuzul de a spori deficitul bugetar și datoria publica pentru a subvenționa facturile pentru electricitate ale italienilor). Una dintre puținele propuneri care vine în contra doctrinei neoliberale este o ușoară majorare a pensiilor.

Nu se poate spune că aceste abordări ale lui Meloni nu au dat roade. Publicațiile internaționale care subliniau constant că este ”neofascistă”, un pericol pentru Europa, au început să laude angajamentele ei în plan economic și social și chiar să considere că, având charisma, prima femeie premier din Italia va reuși să-și convingă concetățenii să îndure fără a protesta o reducere fără precedent a nivelului de trai.

Aceasta ambiguitate a partidului Fratelli dItalia și a liderei sale este marele pericol pentru UE si Italia, spun unii comentatori. ”Meloni pare să fie cea mai periculoasă personalitate politică din Italia nu din cauza ”cămășilor negre”, ci din cauza ambiguității sale. În timpul campaniei a promovat o agendă democratică, liberal-conservatoare. A condamnat invazia rusă în Ucraina și a susținut ajutorul militar NATO pentru Kiev. Dar s-a opus sancțiunilor după anexarea Crimeii, în 2014. Iar în cartea sa din 2021 a scris că Rusia apără valorile și identitatea creștina a Europei”, scrie Roberto Saviano.

Partidul Giorgiei Meloni se abate de la linia UE doar în ce privește ”diversitatea”. Meloni s-a declarat împotriva ideologiei LGBT, împotriva căsătoriilor gay, împotriva imigratiei. Este pentru tradiții, pentru ”identitatea și rădăcinile istorice și culturale iudeo-creștine ale Europei”, este pentru catolicism, iar mult-criticatul său slogan cu orgini fasciste este ”Dio, patria e famiglia”, asemănător cu ”Travail, Patrie, Famille”, deviza regimului de la Vichy.

Însă, la fel ca și Partidul Lege și Justiție din Polonia, ca și Fidesz din Ungaria, Fratelli d’Italia nu contestă arhitectura economică a UE, nu vine cu nicio provocare la adresa gândirii unice de la Bruxelles în materie instituțională, economică și socială. Lupta se duce doar pe tărâm cultural si identitar, alimentând ceea ce poate deveni un război cultural precum cel care și-a arătat colții în Statele Unite în 2020, un război cultural ce poate fi apoi lesne folosit împotriva acestor partide, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Donald Trump.

Există și o altă abordare din partea comentatorilor – Giorgia Meloni nu va reveni la convingerile sale de extremă-dreapta după această campanie, ci va fi o ”marionetă a Bruxellesului”, ceea ce îi va asigura mai mulți ani la guvernare.

Poate că Ursula von der Leyen nu a dorit să-i dea Giorgiei Meloni o mână de ajuotor prin declarațiile sale cu iz autocratic. Însă tehnocrații din Comisia Europeană știu bine că nu Meloni era marea amenințare ce venea din Italia, ci partide precum Italexit sau Italia Suverană și Populară, partide care doreau ieșirea din UE sau din zona euro, contestarea principiilor economice și instituționale ale UE, la fel și a alianțelor Italiei. Aceste partide nu au trecut pragul electoral.

Există însă o pârghie prin care un viitor guvern condu sa de Meloni poate exercita presiuni asupra Bruxellesului chiar și promovând acasă o politică care deranjează UE. Comisia Europeană își poate permite să penalizeze Ungaria lui Viktor Orban, pentru a da o lecție pentru țările din Europa de Est, însă nu și Italia. Țările est-europene sunt înghițite din punct de vedere economic de marile companii vestice, la fel și sistemul lor bancar, energetic – asta într-o perioadă în care Germania și Franța studiază naționalizarea unora dintre propriile companii energetice.

Situația Italiei este deosebită. În lumea bancară se spune că, atunci când un individ are datorii de zeci sau sute de mii de euro, este problema lui; când datoriile sunt de mii de miliarde, este problema băncii. Aceasta este și situația în relația Italia-Banca Centrală Europeană, mai cu seamă după mutualizarea datoriilor statelor din zona euro. Datoria suverană a Italiei este cea mai mare din Europa (peste 150% din PIB), iar necesitatea ca Bruxellesul și Frankfurtul să aibă control asupra guvernului de la Roma este mai mare acum (dat fiind contextul crizei economice iscate de războiul din Ucraina) decât a fost în 2011, când UE a ales să îndepărteze guvernul Berlusconi. Manevrând cu abilitate, Meloni și-ar putea asigura guvernarea, îndeplinind poate și o parte din angajamentele anti-migrație, pro-tradiție, anti-LGBT. Însă nu va putea să se abată un milimetru de la indicațiile pe partea economico-socială venite din exterior.

Așa cum politicienii din statele UE știu bine că sunt încorsetați de regulile Comisiei de la Bruxelles, că țările lor devin apendice ale UE, dar știu la fel de bine că nu trebuie să admită asta în fața alegatorilor, și la Bruxelles se știe cât de relative sunt ”valorile europene” și ”ordinea mondiala bazată pe reguli” și că, în final, cel mai important este ca statele membre să fie conduse de guverne care să răspundă la comenzi. Rămâne de văzut cum va reuși prima femeie premier din Italia să speculeze asta în interesul italienilor.