Iubirea între impresionişti şi modă, într-o scenografie impresionantă

“Impresionismul” a devenit cel mai popular episod al istoriei picturii. Expoziţiile dedicate fie curentului, fie protagoniştilor lui se succed periodic în marile muzee ale lumii şi mai ales ale Franţei.

Revizitarea curentului prin raportarea la “ultima modă” este ambiţia expoziţiei “Impresionismul şi moda”, deschisă la “Musée d’Orsay” până în 20 ianuarie 2013, realizată în colaborare cu “Institutul de Artă” din Chicago şi “Metropolitan Museum of Art” din New York.

O expoziţie inedită

Claude Monet, Dejunul pe iarbă

Valuri de muselină, uni sau cu buline, desfăşurate în corolă pentru un dejun în mijlocul pădurii sau întinse nonşalant pe o canapea, corsaje din satin cu dungi negre şi albe în luminile unui spectacol, haine de oraş încheiate până la gât în timpul plimbărilor prin ploaie, corset şi jupon provocatoare, garderoba întâlnită în picturile impresioniştilor este un fel de galerie familiară.

Burghezia triumfă în a doua parte a secolului al XIX-lea şi îşi afişează reuşita prin ţinutele vestimentare. Opera, teatrele, sălile de concert, cabaretele, cafenelele sunt tot timpul pline. În înalta societate, femeile elegante se dădeau de ceasul morţii pentru a avea un “salon” şi schimbau până la şase toalete diferite pe zi, de la “deshabillé”-ul de dimineaţă până la rochia de gală, trecând printr-o varietate de rochii de interior şi de rochii de seară.

Dar, alături de marea burghezie, apar clase sociale noi, burghezia de mijloc şi mica burghezie, care încearcă să profite de tehnicile moderne şi de progresele industrializării.

Auguste Renoir, Lise cu umbrelă

Graţie unei prese din ce în ce mai numeroase, femeile din mediul modest încearcă să copieze, la preţuri mici, moda înaltei societăţi. Numeroase publicaţii conţin tot ceea ce le interesa: cronici mondene, sfaturi de economie casnică, principii de savoir-vivre, dar şi sfaturi sau modele de croitorie.

Intră în scenă o figură nouă, numită de impresionişti “Pariziana”, dincolo de originile sociale. Din marea burghezie sau vânzătoare, casnică sau demimondenă, “Pariziana” devine subiectul de predilecţie pentru pictorii împătimiţi de modernitate. Ea seduce şi face să viseze o lume întreagă. “Pariziana” lui Manet este o lecţie de pictură prin splendoarea şi uşurinţa execuţiei.

Gustave Caillebotte, Stradă în Paris

Gloria Groom, conservatoare la „Institutul de Artă” din Chicago şi co-organizator al expoziţiei de „Muzeul Orsay” din Paris, consideră că „tablourile ar fi de ajuns pentru a evoca modul în care revoluţia impresionistă şi-a bazat viziunea pe modă”. „Camille” sau „Femeia cu rochie verde” de Monet, din 1866, şi „Lisa cu umbrelă” de Renoir, din 1867, sunt exemple relevante. Scriitorul Emile Zola, care s-a aplecat şi asupra criticii de artă, era tulburat, la Salonul din 1866, de pictura lui Monet: „Mărturisesc că pânza care mi-a oprit cel mai mult atenţia este «Camille», a domnului Monet. …tabloul lui îmi povesteşte o întreagă istorie de energie şi adevăr. Priviţi picturile din jur şi remarcaţi figura deplorabiă pe care o fac alături de această fereastră deschisă către natură… Priviţi rochia. Este suplă şi solidă, cade în falduri moi, trăieşte, mărturiseşte deschis cine este această femeie. Nu este o rochie de păpuşă…”.

Claude Monet, Femei în grădină

Bizar tablou, într-adevăr, pictat de Monet în patru zile pentru a înlocui „Dejunul pe iarbă”, neterminat, şi de care critica, perplexă, îşi va bate joc. În el este figurată Camille Doncieux, în ţinută de plimbare, văzută din spate, în timp ce se depărtează de privitor. Totul este nou în el: rochia ultima modă, fără crinolină, jacheta tivită cu blană, silueta fluidă. Totul este scandalos. Tânăra, nici burgheză, nici mondenă, nici muncitoare, este fără îndoială amanta pictorului. Şi apoi, ce înseamnă această scenă? N-are decor, n-are poveste şi, toată lumea este de acord, deşi monumentală, nu este un portret. Sau, mai curând, este portretul unei rochii. Trena, exagerată, creează o mişcare descendentă, iar Monet este atent la efectul dungilor, mângâietoare, moarate, al căror verde veronese este adevăratul subiect al tabloului.

Edouard Manet, Balconul

Publicul urma să se obişnuiască pentru că era numai începutul. După doi ani, când „Dejunul pe iarbă” al lui Monet afişase deja vârtejul rochiilor luminate pe alocuri de soare, tot Zola, la Salonul din 1868, remarcă „Lise” a lui Renoir, care i se pare „sora lui Camille a lui Claude Monet… Este una dintre femeile noastre, una dintre amantele noastre mai curând, pictată cu mult realism şi cu o căutare fericită a laturii moderne”. Cu corpul ei suplu în căldura estivală a unei după-amieze la Chailly, ea îşi apără figura de soare cu o umbrelă de dantelă neagră. Mai curând decât uşorul surâs, mai curând decât un discurs, rochia de muselină albă, simplă, fără corset, povesteşte urmarea acestei plimbări nonşalante. În reflexele albastru şi mov, în jocul tansparenţelor roz ale mânecilor, în petele de lumină se aude ecoul cafenelelor în aer liber, al balurilor, al restaurantelor la modă. Criticul Zacharie Astruc vede în ea emanaţia mai cuminte a „Olympiei” lui Manet, imaginea însăşi a „fetei drăguţe a Parisului”. Într-un tablou, Renoir a surprins imaginea emblematică a moravurilor contemporane.

Baudelaire, care, din 1859, încerca cu pasiune să definească frumosul, scria: „Vreau să mă opresc astăzi asupra picturii moravurilor contemporane” şi ajungea la concluzia că găseşti în gravurile vechi de modă „morala şi estetica timpului lor”. Moda devine expresia idealului omului modern. Trebuie să încerci să extragi „frumuseţea misterioasă”, acest element legat de epocă. Pentru aceasta, spune poetul, este inutil să studiezi vechii maeştri, ei nu vor spune nimic despre „moarul antic, despre satinul regal sau despre orice altă ştofă din fabricile noastre, ridicată, legănată de crinolină sau de jupoanele de muselină”. Trebuie observate croielile şi noile pliuri, sesizate gesturile şi ţinuta femeii actuale pentru a degaja din modă „ceea ce are ea poetic în latura sa istorică, pentru a extrage eternul din tranzitoriu”.

Dialoguri între tablouri şi obiecte

Frederic Bazille, Reuniune de familie

Zece ani mai târziu, Emile Zola, chiar dacă în cuvinte mai simple, nu spunea altceva: „Nu trebuie să pledez cauza subiectelor moderne. Este câştigată de mult timp”. Este vorba „de a încuraja pictorii să ne reproducă pe pânzele lor aşa cum suntem, cu hainele şi moravurile noastre”. Rezultă că trebuie abandonată pictura invadată de togi greceşti şi romane, dar şi cea influenţată de Evul Mediu, adorată de Romantici. Aşa cum scria romancierul Louis Edmond Duraty, „ceea ce ne trebuie este nota specifică a individului modern, în hainele sale, în mijlocul vieţii sociale obişnuite”. Aceste haine au fost celebrele veşminte negre, atât de descrise, aceste haine cu farmec indigen, dragi lui Baudelaire şi Gautier.

Unii teoretizează, alţii pictează… şi „aruncă” lumea pe pânză. Şi tot Zola este uimit de Monet: „Acela a supt laptele epocii noastre, iubeşte femeile, umbrelele, mănuşile, pânzeturile lor, până la peruci şi la pudra de orez, tot ceea ce face din ele tinere ale civilizaţiei noastre”.

Auguste Renoir, Doamna Georges Charpentier şi copiii săi

Aproape perplex în faţa picturii “Femei în grădină” din 1867, el scria din nou: “Anul trecut, i s-a refuzat un tablou cu femei în rochii deschise de vară, culegând flori pe aleile unei grădini; soarele cădea pe fustele de un alb strălucitor; umbra unui arbore se decupa pe alei, pe rochiile luminate de soare, pe o mare faţă de masă gri. Nimic mai straniu ca efect. Trebuie să-ţi iubeşti cu adevărat epoca pentru a îndrăzni un asemenea tur de forţă…”.

Moda le oferea posibilitatea de a aparţine timpului lor. Pariu economic, obiect al unei democratizări inedite, ea ocupa avanscena socială. Între 1830 şi 1870, existau peste 80 de reviste de modă în Franţa şi se răspândiseră gravurile de modă semnate de mulţi artişti. În “Modă şi pictură”, apărut în 1995, Marie Simon notează că Cézanne se apleca uneori asupra imaginilor din “Magasin Pittoresque” sau că poza lui “Camille în rochie verde” este asemănătoare cu aceea a unui model dintr-o gravură, ca şi cea a “Femeilor în grădină”.

Un omagiu adus eleganţei pariziene

Claude Monet, Portretul Doamnei Louis Joachim Gaudibert

Să nu ne înşelăm totuşi. Impresioniştii urmăresc moda, se inspiră din ea. Nu o copiază. Monet foloseşte în “Femei în grădină” sau în “Camille” motivul “suitaşului” (cuvânt dispărut din vocabularul de modă românesc) negru, care se aplica pe rochiile deschise la culoare către 1865. Tratarea arabescurilor, reluările în ghirlandă aduc un suflu poetic neaşteptat, independent de fenomenul modei. Când Manet declara, în 1881, că “ultima modă, vedeţi dumneavoastră, ultima modă pentru o pictură este absolut necesară, este esenţială”, ne amintim că pentru “Calea ferată”, a pus să-i pozeze o tânără într-un costum de drill albastru cu mâneci-pagodă şi nasturi mari albi, foarte în vogă la 1873. Dar când a pictat “Balconul”, nu l-a deranjat să le prezinte pe Berthe Morisot şi Fanny Claus în rochii contradictorii, de interior, în organdi, pentru una, scurtă şi deci foarte modernă pentru cealaltă. Ceea ce contează cu adevărat este minunata paletă de alburi, nuanţe de fildeş, transparente, luminoase, o natură surprinsă şi redată cu un rafinament pe care realitatea nu-l are decât rareori.

Edouard Manet, Calea Ferată

În fond, făcând o comparaţie facilă, intruziunea modei, folosirea ei de către impresionişti este comparabiă cu reprezentarea locomotivelor în gara Saint-Lazare: fascinaţia pentru panaşul lor de aburi este un semn al epocii, al unei lumi care se transformă ireversibil. Charles Blanc, co-fondatorul publicaţiei “Gazette des Beaux-Arts”, sesiza poate cel mai bine, în 1875, infinita subtilitate a acestor apropieri: “Femeile se îmbrăcau şi se coafau pentru a fi văzute din profil. Profilul este silueta care trece, care dispare. Toaleta devine o imagine a mişcării rapide care cucereşte lumea”.

Accesoriile joacă un rol esenţial în reprezentarea modei feminine pentru că ele sunt instrumente emblematice ale seducţiei, fără care toaletele n-ar fi complete. Fiecare pictor are modalitatea proprie de a le folosi pentru a celebra senzualitatea unui trup sau graţia unei atitudini.

Botinele sunt rareori descoperite. Ele se ghicesc mai curând sub fustă. Voaleta ascunde parţial figura şi descoperă puritatea tenului. Evantaiul are rolul de a ţine mâinile ocupate în mod graţios. Umbrela protejează de razele soarelui şi participă la jocul seducţiei, care constă în acelaşi timp în a se ascunde şi a se arăta. Pălăria este o piesă esenţială, pentru că părul este mai totdeauna ascuns şi rezervat vieţii intime. În acea epocă, femeile nu ieşeau fără pălărie.

Pictură, fotografie şi cinema

Gustave Caillebotte, Canotori

Revoluţia impresionistă precede cu puţin naşterea cinematografului, inventat de fraţii Lumières în 1895, şi poartă în germene toate căutările fotografice care vor urma.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, înrudirea între pictură, fotografie şi viitorul cinema este vizibilă atât în alegerea subiectelor, peisaje urbane, scene ale vieţii cotidiene, pasiunea pentru modernitate, cât şi în folosirea cadrajelor precise şi savante, în experimentele privind eclerajul, în cercetările asupra mişcării. Impresionisml şi fotografia sunt înrudite prin fascinaţia comună pentru deplasarea personajelor.

Impresioniştii, mai mult decât generaţia precedentă de artişti, s-au confruntat cu dezvoltarea fotografiei şi, fără s-o considere o rivală, i-au descoperit adesea multiplele posibilităţi, mai ales alegerea cadrelor, noua punere în pagină a spaţiilor urbane pe care pictorii o căutaseră deja în stampele japoneze.

James Tissot, La malul mării

Dacă pentru mulţi pictori această influenţă este subterană, la alţii, cum este Gustave Caillebotte, ea devine vizibilă. Acest artist este interesat de o perspectivă vertiginoasă. Tabourile sale au unghiuri de vedere foarte largi, ca şi cum pictorul ar fi văzut lumea printr-un obiectiv fotografic şi ar fi vrut să fie martor la tot ceea ce se petrece în raza sa vizuală. Pânzele lui Caillebotte anunţă cinematograful. În faţa lucrării “Stradă în Paris”, într-o zi ploioasă, ai impresia că tabloul se va anima, că personajele vor începe să se mişte.

Gustave Courbet, Domnişoare pe malul Senei

La rândul lui, Degas s-a născut în 1834, în acelaşi timp cu fotografia. Spre deosebire de înaintaşii săi, era pasionat de acest nou instrument, studiind secvenţele fotografului englez Eadweard James Muybridge de la cursele de cai. În 1895, anul naşterii cinematografiei, el cumpără un aparat şi, la peste 60 de ani, încearcă să manevreze camera neagră. Artistul privilegiază clar-obscurul şi lumina artificială şi, în timp ce confraţii lui sunt pasionaţi de instantaneu, el neglijează mişcarea, interesat de lumina apusului.

“Degas a încercat să fotografieze luna, dar aceasta se mişcă”, scria cu ironie Ambroise Vollard. Pictorul a lăsat o serie de portrete sau autoportrete, întotdeauna în interior, la lumina lămpilor. Imagini ale prietenilor, singuri sau cu familia, cum ar fi Familia Blanche, verişoarele lui Manet-Gobillard, Renoir, Mallarmé, familia Halévy, fratele lui, René… Toţi pozează îndelung în faţa obiectivului, atenţi, dar relaxaţi, surprinşi pentru eternitate. În expoziţie sunt 60 de fotografii demne de cele mai frumoase planuri ale lui Murnau.

Edouard Manet, Nana

De la sfârşitul celui de al Doilea Imperiu până la începutul celei de a Treia Republici, impresioniştii au încercat să traducă metamorfozele unei lumi în plină schimbare. Atenţi să surprindă aerul timpului, pictorii caută să-şi reprezinte contemporanii în activităţile şi atitudinile acelei vremi. Alegând să prezinte moda epocii, Edouard Manet şi artiştii “Noii Picturi” reinventează scena de gen, transformând-o în subiect modern. Artiştii includ veşmântul în viaţa cotidiană. Celebrează eleganţa “Parizienei”, aleg accesoriile şi dessou-urile pentru a le transforma în atribute ale seducţiei, detaliază transformările garderobei masculine şi relevă moravurile timpului.

Nu trebuie subliniat, desigur, că societatea franceză a anilor 1880 nu era compusă exclusiv din elegante şi mondene. Este suficient să priveşti femeile simple din picturile lui Pissarro sau Van Gogh. Degas, când pictează magazinul unei modiste, este la fel de interesat de lucrătoare ca şi de cliente, iar Zola n-a scris “Au boheur des dames” pentru a face apologia marelui magazin. Dar aceste aspecte neplăcute din punct de vedere social şi economic au fost evitate în expoziţie. Spectacolul trebuia să fie perfect.

Monet, Femeie în grădină

Dacă expoziţia “Impresionismul şi moda” va lăsa o amintire durabilă în istoria muzeelor pariziene, asta se va datora şi laturii sale de spectacol, amplificat de scenografia semnată de Robert Carsen, specializat în senografia de operă. Pentru a evoca seratele şi spectacolele, acesta a aranjat chiar scaune roşii şi aurite, a îmbrăcat pereţii cu tapiserii, aşa cum se văd ele în picturile din epocă. Iar în ultima sală, dedicată ţinutelor concepute pentru plimbări în grădină sau în parcuri, a acoperit podeaua cu peluză sintetică, câteva bănci verzi fiind dispuse în colţuri. Şi ca un ultim rafinament, banda sonoră difuzează cântecul păsărilor.