După expoziţiile de la Rouen şi cea de la Fundaţia Pierre Bergé – Yves Saint Laurent, această primă mare retrospectivă de la Muzeul din Palais Lumière aduce un omagiu portretistului marilor oameni din perioada Belle Epoque, Jacques-Emile Blanche. Au fost reunite picturi venite din Muzeul din Rouen, de la Orsay, cât şi din colecţii private, tot ceea ce scena artistică franceză şi engleză pot să ne ofere.
Autoportret cu caschetă
Jacques-Emile Blanche face parte din acea categorie de oameni cu care soarta pare să se joace. Acest bărbat melancolic, care ne priveşte dintr-un Autoportret cu caschetă (1890), a fost în intimitatea marilor artişti, autori şi muzicieni ai timpului său, lista fiind vertiginoasă, de la Gide la Mauriac, de la Diaghilev la Strawinsky. Era un bărbat bogat, pictor, scriitor, cunoscut drept pictor între pictori şi scriitor între scriitori, dar considerat ca un diletant şi de unii, şi de alţii. Blanche îşi împărţea timpul între Franţa şi Anglia, fiind fiul şi nepotul a doi medici psihiatri celebri. Dar artistul avea şi nenumăraţi duşmani. Se pare că a moştenit aceeaşi perspicacitate de a pătrunde în sufletul oamenilor, la fel ca tatăl şi bunicul său, fiind un medic al sufletului cu pensula şi peniţa. În mediul în care tatăl său i-a îngrijit pe Nerval şi Maupassant, şi în care avea relaţii de prietenie cu Berlioz sau Gounod, tânărul a luat contact cu cei mai mari muzicieni… Profesorul său de literatură se numea Mallarmé; cel de pictură, Gervex, care l-a dus la Londra în 1885, în compania altor prieteni, pentru a i-l prezenta lui Whistler. Printre primii săi prieteni în pictură a fost Manet, care i-a lăsat o amintire durabilă, mai ales prin remarcabilele Naturi moarte.
Jean Cocteau
Primele subiecte pe care el le-a abordat relevau pecetea tradiţiei, dar şi o propensiune către modernitate. Apoi, a fost influenţat de pictura olandeză şi flamandă, atât într-o lucrare intitulată Gazda, care evocă Pelerinii la Emaus, cât şi într-un interior modern, o galerie de portrete.
Pictor al istoriei, era în acelaşi timp un om al vremii sale, întrucât Blanche se arată un neliniştit faţă de contemporani şi de istoria timpului său. De aceea, el inaugurează Memorialul de la Offranville, celebrând morţii din cel de al Doilea Război Mondial. În 1912, pentru Bienala de la Veneţia, i se încredinţează decdorarea Pavilionul Francez. El concepe o retrospectivă a operei sale, surmontată de o friză. Opera importantă, Loggia cu cinci personaje. Oferă, de asemenea, versiunea unui mare decor, o armonie de albastru auriu şi roşu în care uşurinţa perspectivei plonjante face referinţă la oraşul în care expune.
Marcel Proust
Dat fiind gustul lui pentru arta vechilor maeştri şi a marilor subiecte, în momentul în care Picasso picta Domnişoarele de la Avignon, s-a pus întrebarea dacă Blanche este un pictor de dreapta. Răspunsul artistului a fost categoric: ”Arta nu este niciodată de dreapta în societatea modernă”. Tot atunci se naşte interesul său pentru dadaism şi avangardele timpului, aşa încât André Breton îi propune de a prezida un nou Salon, care nu se va naşte însă niciodată. Marele pictor de la începutul secolului al XX-lea este după părerea lui, în mod paradoxal, Picasso. Aşa cum spune curatorul expoziţiei, Sylvain Amic, ”În felul acesta, marele reacţionar priza revoluţia”.
Anne de Noailles
Blanche a fost un adevărat portretist, pentru a nu spune memorialist al timpului său. Maurice Denis, într-un discurs ţinut la moartea lui, afirma: ”Insaţiabila sa curiozitate l-a făcut să caute atât în societatea engleză, cât şi în cea pariziană, reprezentanţii noilor tendinţe, scriitori şi artişti originali… Cele 150 de pânze pe care el le-a donat muzeului din Rouen formează un ansamblu preţios pentru viitor, întrucât este o galerie însemnată a Pantheonului unei epoci. Portretele oferă o idee a prestigiosului talent al lui Blanche”.
Pictorul a distrus în parte portretul pe care i-l făcuse lui Proust, nemulţumit de rezultat. În schimb, cel pe care i l-a făcut lui Jean Cocteau, cât şi cel care o reprezintă pe contesa Anne de Noailles sunt excelente.
Marcel Proust, Gilda Darthy şi Jean Cocteau
Influenţa impresionistă asupra scenelor vieţii contemporane, aşa cum se poate vedea în pictura Regată la Henley, spune mult despre dragostea sa pentru viaţa modernă, pentru mişcare şi pentru soare, dar şi pentru deschiderea lui către înaintaşii epocii sale.
A privi acest artist în toată complexitatea sa, între tradiţie şi modernitate, este cea mai bună manieră de a-i înţelege lucrările. Într-un cuvânt, de a înţelege acest moment îndrăzneţ, glorios şi complex al Belle Epoque.
Pictorul Taulow şi copiii săi
Expoziţia, cuprinzând peste 140 de opere, îşi propune să evoce cariera lui Jacques Emile Blanche în toată diversitatea sa, momentele importante ale pictorului şi ale scriitorului, de la copilăria pariziană la sejururile londoneze, trecând prin viaţa mondenă şi terminând cu retragerea sa la Offranville.
Portrete de copii, în prim-plan în expoziţia de la Palais Lumiere
Familiarizat încă din copilărie cu le Tout-Paris şi cu lumea artelor, avea toate talentele. Gustul pentru pictură, pasiunea pentru literatură s-au întâlnit în portretele de personalităţi literare semnate de el, de la Marcel Proust la Cocteau, Gide, Barrès, Radiguet, Claudel sau Mauriac.
Loggia cu cinci personaje
Dacă situaţia socială l-a pus în contact cu toate celebrităţile din perioada Belle Epoque, ea i-a permis şi plăcerea de a-şi alege singur modelele, fie că era vorba despre muzicieni, artişti, oameni de lume sau anonimi.
Dar arta lui nu poate fi redusă la portret, artistul având un repertoriu variat, de la scenele vieţii mondene la peisajele urbane, scenele de gen sau mari decoruri.
Gazda
Degas, cu care Blanche a învăţat să picteze, îl numea ”Băiatul Blanche” pentru a sublinia ascendenţa sa, aşa cum mulţi nu reţin acum din cele 1.500 de opere rămase de la el decât Portretul lui Marcel Proust, unica efigie cunoscută a scriitorului.
Expoziţia relevă şi eclectismul unui om care, de-a lungul întregii vieţi (1861-1942), a fost martorul marilor schimbări din domeniul artei, al ideilor şi al istoriei. Dar şi pasiunea pentru baletele ruseşti.
Portretul lui Andre Gide
Blanche, care şi-a trăit viaţa între Paris şi Londra, era îndrăgostit şi de Normandia, mai ales de Dieppe, pentru mondenităţile plajei.
Expoziţia nuanţează eticheta de diletant, de portretist monden ataşată artistului desfăşurându-i opera în întreaga ei diversitate, mai ales pictura şi literatura, cărora le-a sacrificat muzica pentru care era la fel de dotat.
Regata la Henley
Încă din primele săli, vizitatorul descoperă portretele în picioare. Mai întâi doi Dandy, dotaţi cu întreaga panoplie: monoclu, baston , mănuşi, papion şi chiar un caniş. Să precizăn că unul dintre ei era Louis Metman (1888), iar celălalt, Jean Cocteau.
Tânără visătoare
Toţi aceşti dandy curtau femeile elegante. La sfârşitul anilor 1880 şi începutul anilor 1890, Blanche a realizat o serie de portrete feminine de format mare, detaliind toaletele rafinate, cât şi fizionomiile, cum ar fi Jeannine Dumas sau Henriette Chabot.
Vedere din expoziţie. În prim-plan, Jeannine Dumas
Inspirându-se din pictura lui Whistler, el prezintă epoca cu personajele pe un fond clar şi neutru, cu o paletă limitată.
Pictorul a fost interesat şi de pastel, unul dintre cele mai frumoase exemple fiind portretul pianistei Léontine Bordes-Pène, realizat într-o simfonie de negru şi alb traducând aspectul catifelat al cefei şi al braţelor şi blândeţea albastră a umbrelor.
Una dintre actriţele sale preferate, Desiree Manfred
Abandonează pastelul în 1892, evoluând către o paletă mai caldă şi efecte de transparenţă care trădează influenţe din Gainsborough şi Reynolds.
Aşa o prezintă pe soţia sa, îmbrăcată în tonalităţi argintii sub un cer de furtună şi sub arbori îmbrăcaţi în culorile toamnei.
Portretele sale încarnează efervescenţa culturală a sfârşitului de secol şi mondenităţile Parisului elegant, într-un cuvânt, Pantheonul unei epoci.
Ida Rubinstein
Expoziţia reuneşte, de asemenea, şi cercurile literare şi artistice cărora le aparţinea. Se succed pe simeză Paul Claudel, Anna de Noailles, François Mauriac, Paul Valéry, tânărul şi tenebrosul Raymond Radiguet, dar şi George Moore… Şi apoi, Gide, Barrès, pictat în nuanţe de gri. Câteva dintre aceste efigii au şi un echivalent literar. Peniţei alerte şi intransigente îi răspunde pensula viguroasă.
Un loc important printre portretele sale din expoziţie îl ocupă şi actriţa Desirée Manfred, care avea ”un nu ştiu ce indecis, morbid”, care îl atrăgea. A pictat-o în Cherubinul lui Mozart şi în travesti în Contele Almaviva din Nunta lui Figaro.
La Londra a pictat peisaje urbane, străzi animate ale acestui oraş în care a petrecut mult timp cu soţia sa, între 1903 şi 1913. Impregnat de cultura engleză, era interesat, de asemnea, de scenele sportive, pictura sa purtând amprenta acestor locuri, prin jocurile de oglinzi, prin tranparenţe şi perspectivă, prin dispunerea îngrijită în cadru.
Jacques Emile Blanche a fost un personaj conservator, dar un artist cu spirit liber.
Expoziţia este deschisă până în 6 septembrie la Palais Lumière.
