Justiția română a obosit. Și nu doar puțin, ci profund, sistemic, de zeci de ani. Uneori pe bună dreptate, alteori doar în mod imaginar, însă starea de epuizare este evidentă. Pentru oricine se aventurează să citească decizii și hotărâri, chiar și cu o minimă cunoaștere a cauzelor, experiența este… uluitoare. Sunt situații în care, din soluția dată, nu se înțelege absolut nimic. Niciun fir logic nu leagă rândurile, niciun raționament nu susține concluzia. Ce justiție este aceasta? Cui servește o asemenea justiție?
Redactarea unor astfel de hotărâri este un exercițiu de imaginație maladivă: trebuie să vezi legături acolo unde nu există, să justifici concluzii contrare legii, probei sau logicii juridice. Și totuși, magistrații trebuie să le semneze. În realitate, grefierii fac cea mai mare parte a muncii, iar judecătorii – să le spunem – aplică „prețioasa” semnătură, cu mici inserții de cuvinte proprii pentru a da impresia unui raționament elaborat.
Dacă ar exista corectitudine și profesionalism, deciziile nu ar trebui să depășească 3–5 pagini. În schimb, ele ating frecvent dimensiuni monumentale, echivalente unui roman de Thomas Mann, pline de „raționamente” care nu fac decât să evidențieze cât de mult „muncesc” magistrații. Și, bineînțeles, publicul plătitor de taxe, cetățenii care vin în fața tribunalelor, asistă adesea la un spectacol de zeci de pagini de text… în care nu se întâmplă nimic, exceptând încălcarea legii.
Și, totuși, justiția continuă să funcționeze. Sau cel puțin așa se spune. Magistrații ascultă cetățenii în săli de tribunal, privind în gol, fără să participe cu adevărat la proces, fără să cunoască dosarele, având deja „structurată în minte” soluția. Oare ce fel de justiție este aceasta, în care soluția precede analiza cauzei? În care legea și probele sunt, mai degrabă, accesorii decorative?
Problema este de fond: o lipsă crasă de responsabilitate, o bătaie de joc subtilă sau mai puțin subtilă la adresa legii. Acest sistem are nevoie de o resetare radicală: eliminarea celor incompatibili, evaluarea profesionalismului, și mai ales, atragerea unor oameni care respectă și înțeleg ce înseamnă să fii judecător. Numai așa s-ar putea restabili echilibrul și credibilitatea unui sistem complet obosit, copleșit de absurdități acumulate în decenii – de la dosarele revoluției până la cauze care mai degrabă par să conteste culoarea ochilor unui cetățean.
În concluzie, justiția română este obosită, confuză, indisponibilă. Ea continuă să funcționeze, dar fără logica și rigoarea pe care cetățenii le așteaptă. Și, dacă ne uităm atent, chiar și pentru un privitor familiarizat cu dreptul, unele decizii par să fie scrise nu pentru a rezolva cauze, ci pentru a demonstra oboseala, indiferența și absurdul acumulat de sistem.
Până când această resetare nu va avea loc, vom continua să asistăm la spectacole judiciare în care logica este opțională, responsabilitatea este rară, iar oboseala – omniprezentă. Și, ironic sau nu, exact aceasta pare să fie „normalitatea” justiției române în secolul XXI.
Ce le-as mai da cu ciocanul ala peste degete ! Vorba lui Ion,”cu atata ura pana ar face temperatura”.