Lecția Meloni

Învestirea Giorgiei Meloni ca președinte al Consiliului de Miniștri aI Italiei este un eveniment care depășește frontierele atât de prietenoase ale „grațioasei cizme”. Dincolo de faptul că este prima femeie premier la Roma din istorie și dincolo de eticheta de cea mai de dreapta orientare a unui guvern italian post-belic. Toate acestea pot fi și chiar sunt enunțuri de interes și de prime-time news.

Așa cum este, de altfel, și structura guvernului propus de noul premier, foarte inteligent distribuită. De ajuns să consemnăm că portofoliul de Externe va fi ocupat de Antonio Tajani, fost preşedinte al Parlamentului European şi comisar european pentru industrie. Iar la Interne (raion de interes și pentru diaspora română din Italia), Matteo Salvini, anterior controversat deținător al acestui protofoliu, a primit acum un tampon în piept, ca la rugby, din partea doamnei premier, care a preferat un funcţionar civil de carieră, fără afiliere politică, Matteo Piantedosi.
Însă ceea ce va conta, vor fi, fără îndoială, progresele obținute de cabinetul Meloni (care urmează să fie votat de Parlament săptămâna aceasta) pe calea redresării economico-financiare a Italiei (al treilea PIB din UE).

În același timp, pentru restul Europei – din care ne place să credem că face parte și România – succesul guvernului Meloni ar căpăta o semnificație extraordinar de importantă, am îndrăzni să spunem crucială, în sensul în care s-ar demonstra că guvernările suveraniste au potențialitatea de a redresa precarități economice (și nu numai) prin revigorarea forțelor autohtone – adică exact ceeea ce ar trebui să facă PNL în România și nu mai face de mult. (Unde, prin ce debarale, o fi aruncată sigla „Prin noi înșine”?)
Paralel cu agenda internă, debutul fulminant al doamnei Meloni are și o importanță specifică – să-i spunem doctrinară. De ce? Pentru că dumneaei tocmai a rupt o pisică angoasantă, care rătăcea besmetică pe scena partizanatelor politice. Mai precis, a aruncat mitul echivalenței suveraniști-putiniști în țărână.
Până la Meloni, confuzia dintre suveranism și putinism/rusism era prezentă mai peste tot. Confuzia era întreținută (sub formă de etichetă denigratoare) de către adversarii politici ai suveranismului, care o agățau de gâtul acestei școli de gândire, pentru a o compromite. „Aha, ești suveranist? Deci ești putinist!” . Ideea era că dacă ești suveranist, deci te opui exceselor de tip colonialist ale Statelor Unite și Comisiei Europene, atunci nu poți fi altceva decât adept pe față sau mascat al lui Putin (care și el se opune sus-numitelor) .

Les ennemis de nos „ennemis” sont nos amis? Nimic mai fals. În primul rând că Uniunea Europeană, potrivit tratatelor ei de înființare, iar nu deraierilor birocratice bruxelleze actuale, n-are cum să fie inamica țărilor care o compun. Doar managerii politici cocoțați vremelnic în capul UE au devenit niște „pedagogi de școală nouă” (citește globalist-neomarxistă), auto-investiți pe post de dădacă de internat, în realitate, pe sub cearceaf, nu de puține ori profund corupți.
Este o metodă clasică în politică de a demoniza un adversar aruncându-l în brațele unei entități compromise în mentalul public, cum e cazul actualei conduceri a Rusiei. Scopul este de a răsuci mințile oamenilor nefamiliarizați cu șolticăriile politice și de a-i împinge să te voteze și să te revoteze și să te re-re-voteze la infinit (vezi și cazul României). Până aici, deși nimic onorabil, totuși nimic nou sub soare.
Partea a doua survine însă când confuzia se auto-generează, se auto-alimentează, se auto-perpetuează la nivelul vulgului, care începe să creadă că, pentru a fi suveranist, n-ai altă soluție decât să fii pro-rus față de războiul din Ucraina și să admiți că Moscova oficială are dreptate să-și calce în picioare vecinii, să le violeze femeile și să acapareze teritorii cu referendumuiri-fake – toate sub narativul „așa-i la război”. Poate la războaiele din Evul Mediu sau la cel din 1944, când soldații ruși violau femeile românce într-o țară care, nota bene, devenise aliată.
Și iată că vine Meloni – extremista, neo-fascista, nepoata lui Mussolini, muma pădurii (nu a pădurii Băneasa) – și, cum ziceam, rupe pisica. Ce spune ea în esență? Să-i dăm cuvântul: “Guvernul meu va fi pro-european și pro-NATO. Oricine nu e de acord cu mine, nu poate fi parte a guvenului. O Italie condusă de noi nu va fi niciodată veriga slabă a Occidentului.“ Apoi declară, cât se poate de clar, că Italia este alături de Ucraina și că nimeni nu se va alia cu Rusia. De asemenea, spre disperarea ambasadorului Rusiei la Roma, Serghei Razov, Meloni acceptă explicit și sancțiunile pe care Occidentul le-a impus lui Putin!
Uau! Cine s-ar fi așteptat de la “neo-fascista” Meloni la o asemenea punere la punct de politică externă?! Instalată în șaua bidiviului tricolor italian, ce copită le dă ea falșilor suveraniști! Și cum îi dezbracă în toată goliciunea lor putinistă! Căci dacă doamna Meloni este suveranistă, cei de care ea se desparte atât de ritos pot fi orice altceva, numai suveraniști – nu!

Și ce leapșă peste ochi îi dă și Ursulei, care, ne amintim, a pierdut o bună ocazie de a tăcea, când “a sfătuit” electoratul italian să aibă grijă cum votează. Electoratul italian i-a răspuns micționând pe „sugestiile” ei pre-electorale. (Din nou, se pune problema dacă o persoană – indiferent de poziția ei în organigrama UE, în plus, în cazul în speță, și foarte dubioasă – are voie să dea “sfaturi, sugestii” la urne națiunilor din Uniune?)
Am crezut că numai țările din Est, foste comuniste (însclavizare de care nu pot fi ele ținute vinovate, știm ce Armată Roșie este vinovată), sunt calul de bătăie predilect al lui burtă-verde Timmermans et comp.! Când colo, se vede treaba că și Italia (care, la sfârșitul războiului, a avut bafta să fie eliberată de americani, nu “eliberată” de ruși) a intrat în găleata de degresante bruxelleze.

Or, iată că doamna Meloni le răstoarnă găleata în cap. În același timp, noua Doamnă de Fier all’italiana îi trage o scatoalcă și lui Berlusconi, acest satir bătrân neîmbălsămat (dedulcit de Putin la bunga-bunga rusească, probabil mult mai apetisantă decât cea italiană…), invitându-l să-și vadă de treaba lui, dacă mai vrea să stea la guvernare. Aviz în același sens și lui Salvini, acum viceprim-ministru, alt năuc, purtător de tricou cu portretul lui Putin!
Una peste alta, Meloni ne învață foarte clar că poți să fii suveranist fără să fii putinist. Că poți să fii suveranist și, în același timp, să nu te ascunzi în dosul cuvintelor gen „nu știu, nu mă bag, nu e treaba mea, să fim neutri” etc. (Cum să fii neutru dacă ești membru NATO? Dar Polonia e neutră? Dar blânda Finlandă este neutră? Dar Estonia, Letonia, Lituania? ) Meloni ne învață că poți să fii suveranist și – tocmai din acestă cauză! – să condamni, cu subiect și predicat, invazia unei țări de către o țară vecină, fără să cauți și să furnizezi justificări ale războiului mascate sub formă de argumente istorico-etnico-geo-politico-strategico-etc.
Miza lui Meloni este enormă. Nu numai pentru Italia, ci pentru întreaga Europă și pentru locuitorii ei, mulți anesteziați de balivernele actualei secte neomarxiste de la Bruxelles. Ea poate demonstra că forțele suveraniste (autentice, nu fake-uri de compromitere sau uzurpare a ideii) nu sunt nicidecum un balaur care suflă jăratec și pârjolesc ogoarele, ci doar au fost demonizate în acest mod de forțele politice adversare și de instrumentele lor instituționalizate. Care încearcă să le transforme, în mentalul public, într-un bau-bau menit să sperie copiii noaptea pe întuneric. Și-anume, de care forțe politice e vorba? Se vede cu ochiul liber: în primul rând de populari și de socialiști, partide mainstream care-și împart bucatele europene între ele (aflate la guvernare, nu din întâmplare, și în România).
Dacă Meloni reușește, atunci anatemizarea suveranismului și acerba lui transformare în mit negativ – lucrare la care trudesc pe brânci forțe văzute și nevăzute – eșuează. Și-atunci electoratele de mai peste tot își vor deschide ochii și vor realiza că putem alege o Europă a națiunilor, în care nimănui să nu-i mai treacă prin cap să proscrie cuvântul Crăciun – și nu una fără de Dumnezeu, a etilicului Juncker, a prea-vaccinatei Ursula, a propagandistei DDR Angela și a lui Macronică–gură mică, înoitorul Europei. Din care englezii, când s-au prins de capcana cacealmistă franco-germană, n-au nimerit mai repede să-și ia tălpășița.