Peste câteva luni se vor împlini doi ani de când Crin Antonescu şi întregul PNL înghit pe nemestecate diverse porcării cu care sunt serviţi în mod sistematic de Victor Ponta şi partidul pe care cu nu prea mult onor îl conduce acesta. Prima lovitură de teatru a mongoloidului – cel puţin ca fizionomie –, lider al PSD a fost oferta de colaborare cu guvernul lui MRU, condiţionată de unele pretenţii, e drept, dar mirosind de la o poştă, încă de pe atunci, a disponibilităţi de trădare. Aliaţii au înghiţit găluşca şi au mers mai departe, de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic, dând un semnal clar că partenerii de USL vor putea să-şi desfăşoare nestingheriţi, pe mai departe, jocul duplicitar.
A urmat scena de la Bruxelles, un fel de inversare a scenei balconului din tragedia shakespeariană. Romeo era sus şi dicta cele 11 condiţii pentru un act nupţial satisfăcând-o doar pe jumătate pe Julieta îngenuncheată la sol, miorlăindu-şi de pe atunci aria pisicuţei nevinovate şi rămânând astfel cu Băsescu precum o ghiulea aşa-zis constituţională legatăde glezna-i firavă de baschetbalist amator. Crin Antonescu, cel ce declarase belicos la Cotroceni că niciodată România nu va accepta ingerinţe externe nici de la Bruxelles şi nici de altundeva, pus în faţa faptului împlinit, a scos şi el un mieunat de acceptare supusă şi de-atunci renunţările liberale au curs ca apa la robinet, când în şuvoi, când mai modest, cu picătura, în măsura în care Ponta stabilea, de unul singur, regulile jocului.
Buboiul dă să se spargă acum, când liberalii simt şi ei, în sfârşit, că lanţul concesiilor nu mai poate continua. A spus-o chiar Crin: cu tot partidul şi trecutul lui glorios, au ajuns să fie o simplă anexă a USD (denumire preluată de la o formaţiune a Regelui Cioabă), ceea ce era de neimaginat în urmă cu doi ani, când USL-ul pornea cu ambiţia nemăsurată de a-l da jos şi pe Băsescu, şi a sa guvernare portocalie. Lovitura de tun a trebuit să o dea totuşi neamţul Johannis, cel care a făcut să tremure izmenele pesediste până la cel mai înalt nivel, adică la Ponta şi la tata-socru.
Pas cu pas, Victoraş a construit, a reconstruit mai bine zis ceea ce, pe vremea tătucului Ion Iliescu, se chema patrulaterul roşu, din acesta lipsind acum doar Vadim, nu că n-ar fi pus şi el botişorul, dar a rămas, bietul, fără coledzi. PRM-ul, cu Funarul său cu tot, s-a scufundat în uitare mai ceva ca Titanicul în apele îngheţate ale oceanului. Nici o problemă! Locul rămas gol l-a ocupat repede grupul minorităţilor naţionale, astfel că o nouă majoritate a răsărit peste noapte, gata să execute orbeşte comenzile liderului care îi calcă voiniceşte pe urmă mentorului său Adrian Năstase. Cu toate şansele să ajungă, cândva, în acelaşi port liniştit, unde s-ar putea de altfel să-i ţină de urât – de ce nu? – marelui său adversar de acum, cu care a făcut pactul faustic vizând veşnicia la guvernare. Asta cu condiţia, destul de îndepărtată, ca justiţia să ajungă să-şi facă treaba cu adevărat, nu doar să o mimeze.
Dar să ne întoarcem la liberali, bătuţi rău de vânturile capricioase ale trudnicei navigaţii către apele opoziţiei, pe care sunt gata să o înceapă. S-ar putea însă ca tocmai aici să-şi regăsească dumnealor demnitatea pierdută şi stima alegătorilor. Ponta va avea cale liberă către toate excesele şi fraudele posibile şi imposibile, astfel încât Crin îl va putea turti, politic vorbind, în campania pentru alegerile prezidenţiale, dacă îi va fi adversar. Sau dacă nu pe el, pe oricare altul. Nimeni nu a uitat că tot ce i-a unit şi adunat la urne pe cetăţeni în aceşti ultimi doi ani a fost visul de a-l da jos pe Băsescu, iar principalul vinovat pentru eşec e nimeni altcineva decât coabitacul. Care coabitac mustăceşte şi dă din colţ în colţ, declarând ritos că vrea să păstreze USL-ul şi nici gând să demisioneze din fruntea unui guvern fantomă.
Totul depinde, în eventualitatea intrării totuşi în opoziţie, de felul în care Crin va reuşi să-şi dozeze amiciţiile şi inamiciţiile electorale cu unii sau cu alţii, de înţelegerile pe care le va face cu unii sau alţii, lucru ce poate să ţină de inspiraţia de ultim moment, mai ales pentru al doilea tur de scrutin. Atunci se va alege nu grâul de neghină – având în vedere că lupta nu se va da nici cu unul, nici cu cealaltă –, ci doar cu amestecul acestor nuanţe în neştiute încă proporţii, de-o parte şi de cealaltă. Nu vor fi tonuri clare, ci doar griuri mai deschise sau mai întunecate.
Dacă, deocamdată, pe liberali îi aşteaptă căile trudnice şi întortocheate ale unei opoziţii fără vreun aliat, având încă deasupra capetelor mai mult sau mai puţin inocente sabia lui Damocles a diverşi procurori justiţiari sau justiţiabili ei înşişi, soarele s-ar putea să răsară pentru ei mai repede decât ne-am gândi noi acum, în necunoştinţă de cauză. Important este să-şi ridice frunţile din ţărână sau rumeguş, sau pe unde le vor mai fi ţinut ascunse şi să pornească la luptă împotriva balaurului.
Vor avea parte de un arbitru, cred eu, corect.
