„Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană”

Nu doar stele precum Loïe Fuller, Isadora Duncan sau Martha Graham au revoluţionat codurile dansului, îngrădit timp îndelungat în structuri rigide. Contribuţia acestora a fost adesea susţinută şi de alte talente ale căror nume au rămas din păcate în umbră. Este şi cazul Lizicăi Codreanu.

Acest volum, publicat de Editura “Vellant”, este scris de Doina Lemny, cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, “Centrul Pompidou” din Paris, care trasează parcursul atipic al Lizicăi Codreanu, pornind de la documente de arhivă, în mare parte inedite.

“Îndrăgostită de libertate, Lizica a refuzat întotdeauna să se încadreze în vreo trupă sau să accepte vreo structură de balet prea rigidă pentru ea. Prefera să se lase pradă senzaţiilor provenite din mişcările aleatorii ale propriului corp transcendent, într-un anume fel, prin anumite gesturi ce par a răspunde unei muzici interioare. Ea îşi regăsea fericirea în expresia corpului care se mişca în afara unui scenariu exterior prestabilit. Căci în timpul scurtei sale cariere de dansatoare, Lizica a căutat să dezvolte mai ales o concepţie personală a mişcării, în care improvizaţia este determinantă. Pentru ea, dansul reprezenta un mijloc de exprimare care îi permitea să fie în armonie cu ea însăşi şi cu lumea. Din acest punct de vedere, faptul că a frecventat artişti şi, mai ales, plasticieni, de care a fost foarte apropiată, i-a inspirat propriile creaţii: aceste prietenii i-au permis să concilieze mişcările ritmice cu formele concepute de marii artişti ai avangardei pariziene”.

Dansând în atelierul lui Brâncuşi

În 1919, prezenta dansuri de “Caracter” şi “Dansul primăverii” la Teatrul “Eforia” din Bucureşti, cu ocazia “Balului costumat” al Şcolii de Arhitectură. Participă la un spectacol de într-ajutorare a invalizilor de război cu dansuri pe muzică de Chopin, evoluând alături de artiştii Marioara Voiculescu, Tantzi Barozzi şi muzicienii Alfred Alessandrescu (pian) şi C. Nottara (vioară).

Cu ocazia reprezentaţiei cu comedia lui Robert des Flers şi D.A.De Callavet, “La chance du mari”, Lizica interpretează “Studiu” după Chopin.

Deşi începe să fie cunoscută în mediile artistice bucureştene, nu visează decât să se ducă la Paris. Auzise cu siguranţă de Baletele Ruseşti ale lui Djaghilev, de pictorii avangardişti Natalia Goncearova şi Mihail Larionov, dar şi de compozitorul Erik Satie. Ajunsă la Paris, contactează personalităţi ale diplomaţiei române, precum Tache Ionescu sau Nicolae Titulescu.

În 20 martie 1919, compozitorul Florent Schmidt îi trimite o scrisoare Idei Rubinstein, în care o recomandă pe Lizica, care “dansează minunat”, pentru a face figuraţie în spectacolul “Martiriul Sfântului Sebastian”. În capitala franceză, frecventează încă de la început mediile artistice şi-şi impune ideile pentru coregrafie. Apoi, urmează cursurile Bronislavei Nijinska. Creează improvizaţii de dans pe muzica lui Darius Milhaud, Francis Poulenc, Erik Satie, Igor Stravinski şi Marcel Mihalovici.

Secvenţă din filmul lui Rene le Somptiere, Micul parizian

Anii ’20 constiuie perioada cea mai intensă în cariera ei de dansatoare. Se duce foarte des în atelierul lui Brâncuşi, unde lasă impresia că intră într-un “templu de puritate şi frumuseţe”. De altfel, în acelaşi atelier avea să studieze şi sora ei, sculptoriţa Irina Codreanu, căreia i se datorează şi un bust al dansatoarei.

În 1922 este fotografiată de Brâncuşi în atelierul său, în timp ce dansează, costumul fiind confecţionat chiar de sculptor. Un costum ritmat prin jocuri de linii, realizat din bucăţi de pânză cu model în dungi, prinse cu ace de siguranţă: “De altfel, pentru sculptor, Lizica – sau Ţiganca cum o poreclea el prieteneşte, prin mişcările ei, când unduitoare, când sacadate, se integra perfect în ansamblul sculpturilor sale şi crea prin acest costum o notă de noutate printre formele ovale la care lucra sculptorul”.

“Pe Brâncuşi îl cunoscusem prin 1922. L-am întâlnit într-o seară la «Gaîté Montparnasse», la un spectacol popular… Când am trecut pragul atelierului şi am văzut «Pasărea», n-am îndrăznit, dar am simţit puternic imboldul de a îngenunchea. Am îndrăznit însă să-i cer să-i fiu elevă. (…) Am luat adeseori cina împreună cu Erik Satie la Brâncuşi. Era încântător”, mărturiseşte ea. Numai opera sculptorului “Vrăjitoarea” ar putea s-o evoce pe Lizica dansând în atelier, dar nu să o reprezinte, prin reproducerea costumului sau a siluetei. În 1922, Brâncuşi începe să sculpteze într-o creangă solidă de nuc, tăiată exact la baza a două braţe, o operă aparte prin forma ei geometrică complexă. Un coif pus pe un cap fără trăsături, care se prelungeşte cu un picior asimetric. De o parte şi de alta a conului, la bază, sunt dispuşi doi cilindri orientaţi înspre spate. Această operă, foarte puţin comentată, rămâne cu atât mai misterioasă, cu cât ea nu se poate încadra în nicio serie şi în niciun alt subiect tratat de sculptor. Şi ne face să ne întrebăm dacă costumul Lizicăi cu coiful de vrăjitoare provine dintr-o sculptură în lemn sau dacă sculptura a fost făcută după modelul coifului”, comentează Doina Lemny.

Marthe Lebherz, Irina Codreanu, Brâncuşi şi Lizica Codreanu

Am putea spune că ne aflăm într-o situaţie de transfer subtil de idei despre mişcarea ritmică.

De un mare succes se bucură recitalurile de dans interpretând fragmente muzicale cunoscute de Chopin, Debussy, Strauss, Grieg, Brahms. Mai mulţi arişti au participat la decorarea spaţiului de la “Balul costumat”, în cadrul “Sărbătorii nopţii” de la Sala “Boullier”, printre care Zadkine, Ortiz de Zarate, Grigorieff, Soudeikin, Bart…

Lizica Codreanu ţinea la independenţa ei, dansa solo, fără nicio trupă, încercând să-şi impună stilul. Astfel, este invitată să evolueze la o serată organizată de creatorul de modă Paul Poiret, alături de Mary Pickford şi Douglas Fairbanks, în prezenţa lui Sacha Guitry.

Într-o carieră “fulgerătoare” de dansatoare, artista a avut timp să colaboreze cu cei mai mari artişti ai secolului XX: Sonia Delaunay, Fernand Léger, Darius Milhaud, Marcel Mihalovici… Improvizaţiile sale pe marginea “Gymnopediilor” lui Erik Satie, fotografiate de Constantin Brâncuşi în atelierul său, contribuţiile ei în cadrul seratei dadaiste “Coeur à Barbe” (Serata inimii cu barbă, 1923) în care se reunesc elemente de futurism, cubism, constructivism şi dadaism, cu participarea lui Tristan Tzara, dar şi în cadrul filmului “Le petit Parigot” (1926), în mod special, sunt momente cu adevărat remarcabile. Participă la multe spectacole şi seri cu coregrafii pe care le adaptează în propria manieră, inventând mişcări. În această atmosferă de reînnoire, în care diferite curente se întâlnesc, nota sa de originalitate este remarcată destul de repede. Interpretează “O viaţă de Polichinelle” pe muzică de Marcel Mihalovici, o muzică de extremă avangardă.

Irina Codreanu, Eileen Lane şi Lizica Codreanu

“Poziţiile sale cubiste sunt ingenioase şi adesea graţioase, ele sunt în orice caz în armonie cu ritmul muzical”. Dansează apoi într-o coregrafie de Mihail Larionov la “Marele Bal Travesti”, organizat de Uniunea Artiştilor Ruşi. Afişul, realizat de artistul avangardist Larionov, este o ilustrare perfectă a coregrafiei pe care a propus-o Lizica Codreanu, ale cărei mişcări ritmate corespundeau unei picturi cubiste. Această manifestare a fost ca un adevărat laborator de artă modernă: alături de Larionov, aflându-se Sofia Delaunay, Léger şi orchestra lui decorativă, Tristan Tzara şi păsările lui grase, Nina Peyne cu a sa “Jazzy-Band”, Lizica în coregrafia lui Larionov. În program, scria: “Numai oamenii de spirit, Nebunii, filosofii, beţivanii şi îndrăgostiţii sunt admişi la acest bal. Veşmântul nu este de rigoare. Rigoarea nu este un veşmânt, însă veşmântul comicului va fi recompensat cu rigoare rothschildiană”.

Mai târziu, dansează înr-un costum creat de Sonia Delaunay la o serată dedicată poetului Boris Bojnieff. “Aceasta se afla în faza de experimentare a conceptului de teatru al culorii, care trebuia să se alcătuiască”, după cum explica ea însăşi în articolul “Culoarea dansantă, ca un vers de Mallarmé, ca o pagină de Joyce: juxtapunere perfectă şi pură înlănţuire exactă, fiecare element trebuind să fie dozat după importanţa lui, cu o rigoare absolută. Frumuseţea rezidă în puterea de sugestie care atrage spectatorul să participe”. Pentru acest eseu, intitulat de Sonia Delaunay “Dansatoarea cu discuri”, ea o alege pe Lizica, deoarece o consideră o “eliberatoare a imaginaţiei” care prin dans se eliberează ea însăşi, obţinând un nou limbaj al culorii. Apreciind performanţele Lizicăi, Sonia continuă să creeze costume pentru ea.

Interpretând Gymnopediile lui Erik Satie în atelierul lui Brâncuşi

Aplauze pentru recitalul său de la Teatrul “Courbe”, pe muzică de Stravinski, H.Cliquet-Pleyel, în costume create de Goncearova.

În 1925, ia parte la a cincea întâlnire a “Clubului din Paris”, cu “Exhibiţii coregrafice”. În acelaşi an, revista “Le Figaro” comentează în termeni elogioşi dansul ei din spectacolul “Marele Premiu”. “Sala aplauda pe rând: «Cucerirea insulelor» şi savuroasele pantomime de sălbatici, «Păsările pădurilor», personificate de domnişoara Lizica Codreanu şi de şase încântătoare eleve ale corpului de balet. De fiecare dată când interpretează «Gymnopediile» lui Satie se ambiţionează să recreeze anumite secvenţe cărora le atribuie o coloratură diferită”.

În 1926, participă la marele spectacol, de music-hall, de la Teatrul “Eden” din Milano, fiind prezentată ca “fascinanta dansatoare româncă”.

Într-un spectacol de la Viena, în 1927, este descrisă ca fiind una dintre revelaţiile seratei în “Primăvara” de Mendelssohn.

Se află la apogeul carierei sale de dansatoare, este invitată şi bine primită în cercurile artistice şi literare pariziene. Cu toate acestea, îşi întrerupe cariera pentru a se căsători cu Jean Fontenoy şi a-şi urma soţul în misiunile sale în străinătate.

După ce divorţează în 1938, îl cunoaşte pe artistul german Hans Bullmer, între ei înfiripându-se o relaţie de dragoste, care durează timp de un an.

În 1944, compozitorul Manuel Rosenthal îi dedică o piesă intitulată “Cantata Lizicana”.

Brâncuşi alături de Lizica şi Irina Codreanu

În acord cu viziunea sa asupra corpului, Lizica şi-a pus în valoare cunoştinţele despre practicile tămăduitoare ale vracilor români şi cele de yoga pentru a deschide unul dintre primele cabinete hatha-yoga din Paris. În 1938, deschide un Centru de cultură hindusă.

În 1945, îşi diversifică activitatea pentru a mai bună aplicare a metodelor sale, după cele orientale, după ce stat o perioadă îndelungată în China, Japonia şi India. Printre pacienţi, Peter Ustinov, principesa Grace de Monaco, ducele şi ducesa de Windsor, Eugène Ionesco, Coco Chanel, Olivia de Havilland ş.a. Împreună cu Franco Lucentini îşi propune să completeze lista terapiilor inspirate din diferite tradiţii, precum gimnastica medicală şi masoterapia practicată de tămăduitorii care-şi adaptează tratamentul la personalitatea pacienţilor. Publică împreună cu acesta volumul intitulat “Înţelepciunea şi nebunia corpului”, o eficientizare a tratamentului durerii.

Lizica într-un costum confecţionat de Brâncuşi în 1922

Un jurnalist englez publica un reportaj intitulat “Am învăţat să trăiesc de la 50% la 100%, datorită Lizicăi Codreanu”.

Lizica a fost adesea martora comentariilor lui Brâncuşi despre Milarepa, călugărul tibetan care s-a retras din lume să mediteze şi care aprecia faptul că dansul concentrează energia în coloana vertebrală pe care o consideră un copac al vieţii.

“Aprofundând cercetările mele în sculptura secolului XX, am regăsit ideea de mişcare în opere reprezentând mai ales dansatoare. Am admirat măiestria sculptorilor, capabili să rezolve ecuaţia: greutatea materialului egală cu agilitatea mişcării, pentru că au găsit această necunoscută care leagă greutatea marmurei, a ghipsului sau a metalului de mişcarea dansului. Din această regăsire au luat naştere noi perspective care mi-au permis să înţeleg mai bine reprezentarea în spaţiu. Analiza aceasta m-a îndreptat către originile dansului modern, la începutul secolului XX, în momentul în care apar diferite manifestări de avangardă europeană.

Prezenţa Lizicăi Codrenau în cercurile artistice pariziene, precum şi interogaţiile mele asupra creaţiilor sale artistice au constituit punctul de plecare al cercetării mele asupra personalităţii acestei dansatoare, rămasă în istoria dansului modern doar prin câteva imagini… Înconjurat de dansatoare, Brâncuşi n-a sculptat niciuna, n-a reprezentat-o niciodată pe una dintre prietenele lui dansând; în schimb a filmat-o dansând în atelierul său, printre sculpturi, pe Florence Meyer (una dintre fiicele cuplului de colecţionari americani Agnes şi Eugen Meyer), a fotografiat-o pe tânăra sa prietenă româncă, Lizica Codreanu. Tocmai aceste fotografii mi-au stârnit curiozitatea şi m-au încurajat să investighez destinul acestei dansatoare care a dezvoltat o concepţie personală depsre mişcare într-o perioadă în care avangarda şi Baletele Ruseşti, conduse de Djaghilev făceau o breşă pe scena artistică europeană”, mărturiseşte autoarea, Doina Lemny, regalându-ne cu acest minunat volum.