În 1999, în timpul bombardamentelor NATO asupra fostei Iugoslavii, Papa Ioan Paul al II-lea a cerut un armistiţiu pentru perioada Paştelui catolic. De peste Ocean, hoaşca fără credinţă ce uneltise pentru declanşarea lor şi, automat, tablagiii de la Mons, unde se află comandamentul militar al pactului, nici nu au vrut să audă. Aşa se face că, exact în ziua Paştelui catolic, s-au înregistrat cele mai multe victime civile de până atunci, Papa fiind considerat un fitecine, şi nu şeful unei Biserici care avea circa 2,5 miliarde de credincioşi. Un an sau doi mai târziu, norocul mi-a surâs şi am ajuns la Mormântul Sfânt chiar în preajma Paştelui ortodox, constatând cu uimire că, cu peste două săptămâni înaintea lui, în zona Mormântului Sfânt, câteva sute dacă nu mii de pelerini şi turişti din toată lumea îşi ocupaseră locuri pentru a asista la ceremonia aprinderii Luminii Sfinte ce are loc la prânz, în sâmbăta de dinaintea Paştelui. Ea este socotită cea mai veche minune anuală a lumii creştine, impresionând mereu prin solemnitatea şi grandoarea ei. Mă şocase prezenţa acestor pelerini şi turişti dat fiind că, nu doar atunci, aveau loc mai mereu acţiuni teroriste şi acte de violenţă cărora le cădeau victime îndeosebi civilii. Fireşte că am intrat în vorbă cu unii dintre ei şi, de la început, mi-am exprimat admiraţia pentru curajul şi cutezanţa lor, opinie la care mai toţi mi-au spus că fără speranţă nu se poate face nimic în viaţă, cu atât mai mult când este vorba de credinţa în Dumnezeu.
Voiam să vorbesc pe larg despre aceşti oameni fireşti şi curaţi, dar, ieri, am primit prin e-mail un tulburător text intitulat „Cele patru lumânări”, pe care îl reproduc cu mare plăcere, convins fiind, că deşi nu se spune cine este autorul, el a căpătat destinul anonimatului, gen Mioriţa, pentru că exprimă un mare şi tulburător adevăr – cel al încrederii pe care ne-o dă Lumina Sfântă a Speranţei. Aşadar…
Patru lumânări
Cele patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută încât le puteai auzi vorbind. Prima a spus: „Eu sunt pacea! Oricum, nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge”. Flacăra i s-a micşorat cu mare rapiditate şi s-a stins în întregime.
A doua a spus: „Eu sunt credinţa! Dincolo de toate, nu mă simt indispensabilă, aşa că nu mai are niciun sens să mai stau aprinsă”. Când a terminat de vorbit, o adiere blândă a stins-o.
Cu tristeţe, cea de a trei lumânare a zis, la rândul său: „Eu sunt iubirea! Nu am puterea să mai stau aprinsă, oamenii mă dau de-o parte şi nu-mi înţeleg importanţa. Ei uită chiar să-i iubească pe cei care le sunt aproape”. Şi, fără să mai aştepte ceva, s-a stins şi ea.
Deodată, în încăpere a intrat un copil, care a văzut cele trei lumânări stinse. „De ce nu ardeţi? Voi ar trebui să fiţi aprinse mereu!” După ce a spus asta, el a început să plângă. Atunci, cea de a patra lumânare a zis: „Nu vă fie frică, atâta timp cât eu încă mai ard, le putem reaprinde pe celelalte..
Eu sunt speranţa!” Cu ochii strălucind de bucurie, copilul a luat lumânarea speranţei şi le-a reaprins pe celelalte.
Flacăra Sfântă a Speranţei să ardă mereu în viaţa fiecăruia dintre voi!
Pentru că numai astfel fiecare dintre noi poate menţine SPERANŢA, CREDINŢA, PACEA ŞI IUBIREA!
Paşte fericit şi o primăvară plină de pace, credinţă, iubire şi speranţă!
Hristos a înviat!
