În copilărie, bunica mi-a spus că s-au făcut comunişti toţi puturoşii satului. Atunci, neisprăviţii au început o nouă orânduire, cocoţaţi, sfidător, pe munca altora, pe care au batjocorit-o. Incultura, răutatea şi minciuna au devenit criterii existenţiale. Eu însămi, născută în epoca lor, mi-am dat seama, treptat, că nimic nu poate fi mai periculos decât puterea de a dispune aflată în mâna prostului. În această bestialitate, mulţi au pierit, ca şi cum nici măcar n-ar fi existat vreodată pe suprafaţa pământului, alţii au suferit întreaga viaţă, iar acum sunt sleiţi şi resemnaţi, aşa cum s-a vrut decenii de-a rândul.
Prea multe schimbări nu s-au întâmplat. Magistraţilor le este aproape imposibil să vorbească sincer şi deschis propriului popor. Sancţiunile disciplinare, în noua reglementare, au pedepsit magistratura cu întoarcerea în Evul Mediu. Justiţia a fost legată nu numai la ochi, ci şi la gură. Această modificare legislativă constituie una dintre cele mai grave atingeri adusă independenţei justiţiei. Un magistrat timorat, aflat sub ghilotina cercetării disciplinare atunci când îşi exprimă propriile convingeri, nu poate fi niciodată independent. Discursul lui cenzurat nu poate fi decât o minciună. În acest mod, magistratura a fost, cu brutalitate, înfrântă, aşa cum, de altfel, s-a urmărit. Nimeni nu a protestat.
În dorinţa mea de a mă exprima, nu atât de liber pe cât mi-aş fi dorit, am scris câteva articole, pe care le-am publicat cu mare dificultate. Atunci m-am lovit, pe lângă alte limitări inadmisibile într-un stat care se vrea democratic, de cenzura politică. Şi nu spusesem mai nimic. Într-un final, au apărut reacţiile. După cum bine ştiam, a început o nouă cercetare disciplinară împotriva mea şi, în acelaşi timp, au apărut gazetarii aceia anonimi, curajoşi şi serioşi, care au început să discute problemele din justiţie. Printre nuduri şi bârfe, ei au găsit povestea statutului meu de chiriaş. Nu mai era nevoie. Ştiam, de mult, că este vremea neputinţei agresive. Ea a distrus nu numai profesii, vieţi, societăţi, dar a trasat, în mod tragic, istoria noastră. Istoria neputinţei de a construi prin propriile forţe şi de a te căţăra peste munca altuia, scuipând.
Ei nu cunosc, însă, faptul că degetul lor tocit îndreptat către mine, pentru ca masele neştiutoare şi credule să se năpustească asupra mea, după metoda bine-cunoscută, nu face decât să mă onoreze. Un arătat cu degetul al acestei ţări a spus, cândva: mai bine victimă, decât călău.
Daniela Panioglu,
judecător la Curtea de Apel Bucureşti
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.