În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
AL PATRUZECI ȘI DOILEA
– Felician –
(540-565)
și
(540-aprox. 600)
Omul care și-a putut alege alternativele vieții
Pentru a fi în stare să-și ducă la bun sfârșit gândul de a scrie viața a o sută de descendenți direcți, de la transformarea mitului în istorie, adică de la căderea cetății Babilonului și până în zilele sale, scribul are nevoie de un întreit noroc: să trăiască el însuși suficient timp pentru a putea încheia o asemenea încercare, să aibă posibilitatea de a scrie în timpul respectiv și de a fi beneficiat de extraordinara șansă de a fi pornit de la un trunchi viguros, ce a dat suficiente roade ca să fi ajuns până Ia cea de a o suta spiță. Așa că, de fiecare dată când începe biografia unuia, este îngrijorat să afle de Ia început dacă nu cumva cu acesta se termină șirul. Și de câte ori nu găsește din prima clipă continuarea, scribul intră în panică. Așa i s-a întâmplat și în cazul lui Occelus: documentarea despre acesta se apropia de capăt, scribul a avut spor și a găsit date multe în locuri dosite, de unde a scos la iveală amănunte puțin cunoscute. Un
singur lucru nu a găsit scribul și lucrul acela era cel mai important dintre toate: de niciunde nu voia să apară posibila continuare a poveștii, întrucât Al Patruzeci și unulea părea să nu fi lăsat în urmă copii. Regretând, așadar, că va trebui să abandoneze un filon atât de generos, scribul a hotărât să descrie biografia surorii lui Occelus, iar viața acestuia – atât de interesantă – s-o așeze într-o simplă anexă. Și atunci, când a început să se resemneze și să nu mai aștepte nimic în această privință, a dat, în mod cu totul nesperat, de o întâmplare ce i-a aprins o speranță, i-a întreținut-o și, până la urmă, i-a confirmat-o: Al Patruzeci și unulea a avut (cel puțin) un fiu, așa că Occelus și-a reluat locul în șir și scribul a putut respira încă o dată ușurat: povestea lui poate continua.
La Ravenna, cum își mai amintește, poate, bunul cititor, Occelus nu s-a bucurat numai de faimă și onoruri, ci ființa lui a fost acoperită și de numeroase zvonuri, unele atât de infamante încât, din superstiție, nici măcar nu erau rostite cu voce tare. Tânărul artist, se spunea, a fost amestecat în diferite combinații infernale, mâna lui fiind condusă ba de un demon sălășluind în adâncuri, ba de o confrerie de diavoli bântuind la suprafață. Drept urmare, Occelus ar fi profitat prin șantaj de numeroase persoane, unele provenind din cele mai alese categorii sociale și, obligând femeile să-i satisfacă toanele, s-ar fi născut și Al Patruzeci și doilea. Sigur, lucrurile astea nu mai pot fi controlate de mult, dar mozaicarul era chipeș, celebru, deosebit de înzestrat în toate și este de crezut că ar fi fost visat de multe doamne, chiar și fără ca el să fi trebuit să recurgă la mijloace josnice pentru a le avea. Din atâtea zvonuri și legende, s-a născut, peste veacuri, și speranța scribului în continuitatea poveștii sale: insistând, anticipând și revenind, l-a găsit în final și pe fiul lui Occelus.
Ravenna devenise la sfârșitul Imperiului Roman de Apus orașul cel mai important al Peninsulei și însemnătatea i-a crescut mereu pe vremea goților. în timpul deceniilor de luptă pentru recucerirea Italiei de către generalii lui Iustinian, aici se aflau mult mai multe personalități decât la Roma cea tot mai îndepărtată și de prea multe ori prădată într-un răstimp scurt. Printre numeroasele admiratoare ale lui Occelus se afla și o tânără soție de ofițer din garda imperială, ofițer avansat recent și trimis pe fronturile din Orient. Cum această femeie, singură de peste un an, a rămas gravidă din prea multă admirație față de Al Patruzeci și unulea, ea s-a refugiat cu mai multe sclave la o moșie din munți și a revenit în societate abia după ce copilul a sosit pe lume drept fiu al uneia dintre slujnice.
Al Patruzeci și doilea însuși nu va afla decât mult mai târziu adevărul despre originea sa, atunci când un complex favorabil de împrejurări o va permite. El va avea vreo zece ani când soțul mamei sale va muri într-o luptă cu perșii și paisprezece când, în urma Pragmaticei sancțiuni, lege dată de Iustinian o dată cu recucerirea Italiei, sclavii eliberați sub goți reveneau la vechea lor condiție. Și cum sărăcia era mare și foametea cumplită, mulți foști sclavi s-au întors de bunăvoie la foștii lor stăpâni, mai ales că aceștia trebuiau să aibă grijă de ei, să le asigure hrana și un trai relativ sigur. Și, în sfârșit, o a treia împrejurare a făcut ca familia mamei fiului lui Occelus să se bucure de înalte protecții și să obțină dreptul de a produce și de a face negoț cu mătase naturală, secret recent adus din China și devenit imediat monopol de stat. Așa că, la vârsta de 14 ani, tânărul se afla integrat într-o familie înstărită, care a călătorit mult dar despre care se știe mai puțin.
Ceea ce i-a hotărât, însă, soarta a fost că băiatul părea să fie purtătorul norocului pentru cei în preajma cărora se afla. Mai multe întâmplări de-a dreptul miraculoase erau legate de copilăria sa. La vârsta de doar câteva luni, Al Patruzeci și doilea ar fi fost într-o căruță cu femeile ce se întorceau la Ravenna, când ar fi fost atacați în apropierea orașului. Bandiții ar fi ucis și prădat toți călătorii, doar căruța respectivă ar fi putut trece fără a i se pricinui vreun necaz, copilul făcând semnul crucii înspre agresori, iar aceștia renunțând imediat la orice intenție dușmănoasă. Și cu alte ocazii, se spunea, în prima sa copilărie, băiatul i-ar fi salvat pe însoțitorii săi de necazuri din partea unor tâlhari. Când a început să umble, continuă legenda, copilul ar fi intrat de numeroase ori și insistent într-o anumită curte. Până la urmă, mama sa ar fi cumpărat casa respectivă și s-ar fi mutat cu toți ai ei acolo. Peste puțină vreme, un mare incendiu ar fi mistuit vechea lor locuință, pe care, între timp, au vândut-o, iar vila unde s-au mutat a rămas singura neatinsă din tot cartierul. După alți câțiva ani, când au plecat la Constantinopol, băiatul ar fi refuzat să urce pe o anumită corabie. Bineînțeles că aceasta s-a scufundat în largul mării, în vreme ce ambarcațiunea cu care au călătorit Al Patruzeci și doilea și ai lui a ajuns cu bine la destinație. Lista acestor fapte ale fiului lui Occelus ar putea fi continuată și, datorită norocului atât de strâns legat de copil, el a fost poreclit Felician, iar mama și oamenii casei au început să urmeze cu convingere toate îndemnurile sale.
Când, la vârsta de paisprezece ani, i s-a spus că, de fapt, el este fiul stăpânei și nu al unei servitoare, viața familiei s-a îmbunătățit vizibil, încât lumea a ajuns la părerea că o „pedeapsă a Cerului” i-a sancționat pe cei din jur Fiindcă i s-a tăgăduit inițial originea tânărului și acesta ar fi fost și motivul pentru care mama sa a scăpătat. Atunci, prin 554, a emis Iustinian „Pragmatica sancțiune” și atunci au început să se întoarcă la stăpâna lor mai mulți sclavi fugiți decât au revenit la toate gospodăriile din jur, astfel încât femeia a putut, odată sosită la Constantinopol, să fie considerată bogată și să-și păstreze rangul. Dar aceasta n-a fost totul: Felician, considerat un copil cu o inimă de aur, trebuia să fie mereu supravegheat pentru „a nu risipi ceea ce avea”. Băiatul împărțea cu prietenii săi fiecare fruct, Fiecare ban, ba s-a întâmplat să-și dăruiască și sandalele din picioare. Odată ajunși la Constantinopol, văzând mulțimea nesfârșită de cerșetori, copilul venit din Italia a luat din casă obiecte de valoare și le-a împărțit cu generozitate săracilor ce împânzeau marile piețe și îi agresau pe trecătorii bogați ce își făceau veacul pe Mese, strada principală care pornea din Augusteon spre celelalte trei mari foruri. De data asta chiar că a întrecut măsura, și mama, supărată, îl aștepta acasă cu gândul de a-l pedepsi. Dar, până să se întoarcă Felician, veni o veste cu totul neașteptată, prin care soția comandantului militar era încunoștințată că a primit o avere considerabilă de pe urma eroului căzut pentru împărat în Orient. Nimeni nu se mai aștepta la moștenirea aceea și nici nu se întâmpla prea des ca averile celor răposați să nu fie trecute, în urma unor testamente reale sau fictive, în posesia lui Iustinian. De data aceasta, însă, totul fu lăsat așa cum a fost familiei. Era limpede: ceea ce dăruia Al Patruzeci și doilea se întorcea însutit. Altfel cum să-ți explici că averea comandantului militar a revenit familiei tocmai atunci, la peste patru ani de la moartea ofițerului, când nimeni nu-și mai făcea vreo iluzie în legătură cu moștenirea?
Încetul cu încetul, tot ce făcea Felician era interpretat ca un semn ceresc și băiatul se bucura de atenția întregului cartier, încât la împlinirea vârstei de paisprezece ani devenise un personaj cunoscut prin vecini și nu numai. însă nu puteai profita după dorință de însușirile miraculoase ale acestuia. Unii oameni îi ofereau daruri cu rugămintea ca el să le dea cui credea de cuviință. Felician le împărțea pe la săraci, însă cei ce procedau așa nu ajungeau să-și recupereze investițiile. Asta fiindcă darurile lor n-au fost făcute cu inima curată, ci doar din dorința de a forța mâna Cerului de a le întoarce cu dobândă cadourile. Iar Cerul nu se lăsa șantajat și nu răsplătea decât pe cei cu adevărat milostivi și dezinteresați.
Sfântul Augustin face referire la predestinați, cei ce ajung să-i înlocuiască pe „îngerii căzuți”, spre deosebire de marea masă de perditionis. Dacă Occelus prezintă suficiente motive pentru a putea fi socotit un „înger căzut”, fiul său va avea să-i ia locul cu prisosință. Nu știm astăzi dacă Al Patruzeci și unulea și-a întâlnit vreodată fiul, dar despre Felician se spunea că este atât de frumos cum doar pe mozaicurile lui Occelus mai existau îngeri. Și nu era vorba despre orice înger, ci despre o temă ce revenea des în lucrările artistului: curcubeul purtat de tineri înaripați, mereu aceiași în diferitele locuri unde apare scena. Unul dintre ei, se spunea, era Al Patruzeci și doilea. Ceilalți trei sunt de asemenea identificați, dar descifrarea rămâne obscură pentru scrib, întrucât personajele respective nu au nici o semnificație pentru el. Alții au mers chiar mai departe, asimilându-l pe adolescent cu Sfântul Mihail, îngerul tutelar al Constantinopolului.
Toate acestea ne dovedesc că în metropola Orientului și a lumii, Al Patruzeci și doilea se bucura de copil de o mare notorietate. Ceea ce reprezenta ceva foarte bun și, totodată, ceva foarte primejdios. O asemenea situație deschidea orice perspectivă, oricât de înaltă, însă mai putea și atrage atenția funcționarilor rapace ai celui mai evoluat și mai corupt sistem legislativ ce ne era cunoscut până atunci. Inteligența și felul lui de a fi, precum și cunoștințele-i cu totul neobișnuite pentru vârsta sa i-au permis să obțină aprobări cu totul speciale într-un sistem educațional foarte clar delimitat, cea mai importantă și excepțională înlesnire fiind aceea că el n-a trebuit să aștepte vârsta de 20 de ani pentru a se putea înscrie la Universitate și n-a trebuit să urmeze nici parcursul obligatoriu de 4-5 ani spre a o absolvi, fiind declarat promovat când nu împlinise încă nici 17 ani. Destinul acesta – rarisim – îi deschidea ușile unei cariere strălucite: la 17 ani reușea în mod sclipitor la examenul de numire în funcția de profesor, examen foarte complicat în perioada aceea, validat de o comisie formată din cei mai influenți savanți ai timpului și condusă de însuși împăratul. (Acesta a fost și momentul cel mai târziu posibil când l-ar fi cunoscut personal Iustinian.) în mod firesc, din clipa aceea viața lui Felician părea riguros reglementată: după douăzeci de ani de profesorat la o catedră universitară, ceea ce reprezenta în sine o poziție privilegiată, atrăgând stima tuturor, practica prevedea ca fostul magistru să fie avansat pe un post de demnitar al Imperiului. Bazileul însuși ținea la acest gen de promovare, o carieră universitară de douăzeci de ani oferind toate premisele numirii în funcțiile-cheie a unor specialiști extrem de pregătiți în domeniul lor de activitate. Asta însemna că, de nu intervenea ceva deosebit, chiar dacă nu s-ar mai fi remarcat în mod special, Felician se putea aștepta ca la 37 de ani să devină unul dintre miniștrii împăratului sau, în cel mai rău caz, șef al unui serviciu special central sau reprezentantul omnipotent al augustului într-una dintre provinciile importante. Dar, ca de atâtea ori, viața Celui de Al Patruzeci și doilea n-a vrut să urmeze traiectele normale, chiar dacă nimic nu părea încă să iasă din viitorul ce-i părea predestinat. Felician dădea impresia că se integra perfect „Secolului de aur” al culturii bizantine, el devenind curând unul dintre savanții cei mai cunoscuți, atât datorită cunoștințelor sale, cât și grație renumelui de copil-minu- ne și, mai ales, ca o răsplată a charismei lui ieșite din comun.
