În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Lăsând la o parte descrierea simbolică a poeților, care, în tratarea subiectului, s-au îndepărtat binișor de Al Patruzeci și doilea, scribul va reveni la Felician și-l va găsi la nici douăzeci și cinci de ani în culmea gloriei, bogat, însă foarte bolnav. El, obișnuit să trateze nenumărații suferinzi ce îi cereau ajutorul, pornind de la cauzele afecțiunilor, n-a fost în stare să-și ocrotească ochii obosiți de prea multele ore de studiu și nopți de veghe. Astfel, miopia i s-a accentuat mereu, fiind obligat să folosească lentile tot mai puternice pentru a mai putea citi. Se spune că Aetios din Armida, medicul de curte al lui Iustinian, autorul unui vast compendiu al științelor medicale (lucrare născută tocmai din concurența cu Felician) și celebru oftalmolog, l-ar fi tratat pe baza teoriei celor patru umori, dar Al Patruzeci și doilea nu s-a însănătoșit fiindcă se încăpățâna să nu creadă în această teorie. Așa că Felician s-a adresat, în continuare, tot Iui Anthemios din Tralles, cel mai mare specialist în oglinzi și lentile, continuându-și viața în același ritm, îngrozit că tocmai privirea îl ajuta tot mai puțin. Xantoamele și erupțiile ce i-au maculat celebra piele albă, împreună cu respirația-i mereu mai grea, au trecut multă vreme aproape neobservate. Doar cei foarte apropiați au ajuns să-i cunoască disperarea cumplită: știința, pretindea el, nu se purta cinstit – ea nu lupta cu el pe calea rațiunii, ci lovea în mod laș, pe la spate. Oricât punea Al Patruzeci și doilea să i se șteargă manuscrisele, un praf fin se ridica din ele, un praf numai de el simțit, producându-i strănuturi repetate, iritări ale pielii, sufocări și câte și mai câte. (Azi, bolii acesteia, amintește scribul, i se spune „alergie”.) Ieșind la aer sau în altă încăpere, lipsită de cărți și de vechi pietre, de aparate pentru experiențe și de papirusuri îngălbenite, simptomele se atenuau. Era evident că era cunoașterea cea care se opunea în felul acesta, iar imaginația ei era pe măsură: noi și noi neplăceri apăreau, ori de câte ori se apropia prea mult de ea. La început au fost petele galbene pe piele, apoi mâncărimile și tot felul de ciuperci, au urmat problemele de respirație, strănuturile și sughițurile. Fără ca toate acestea să se retragă, știința, perfidă, îi atacă privirea, îi provocă dureri cumplite de cap, îi luă pofta de mâncare. Felician știa cu cine se luptă, însă n-avea cum să explice toate astea altcuiva. își îngădui o vacanță și plecă pentru câteva luni pe insula Delos. își luă cu el soția și copiii, dar nici o carte. Se plimbă pe malul mării, respiră aerul îmbibat cu miros de alge în putrefacție, înotă, stătu la soare. Simptomele îl părăsiră și peste doar o săptămână i se păru că s-a vindecat. în curând, însă, simți nopțile prea lungi și zilele nesfârșite – el nu era obișnuit cu o asemenea viață. Dar tot atunci descoperi acolo un tânăr venit din Italia, vorbind o sumedenie de limbi și ascunzându-se pentru o vină pe care nu dorea s-o mărturisească. Omul era cult și pretindea că a scris un manual de logică și un altul de muzică. în perioada aceea se ocupa de aritmetică și verifica teoremele anticilor. Nimic, nici o afirmație nu era inatacabilă pentru el, înainte de a se convinge singur de adevărul ei. Tatăl său fusese învățător la Ravenna, iar unchiul său zidar de biserici. Chit că nu era creștin, acela lucrase și cu celebrul Occelus. Tânărul se numea Țipor.
După aceea, întâmplarea a făcut ca în același Ioc ferit, unde Felician s-a retras spre a se vindeca de agresiunile științei, să dea de Ioannes Philoponos, matematician și fizician, autorul unui tratat despre astrolab (Ioannes Philoponos, al cărui prim element în teoria lumii nu era decât monada!), și de Kosmas Indikopleustes, agronom și zootehnician creștin, cel ce refundamenta disciplinele impregnate de vechiul spirit ptolemeic. Această asociere de mari bărbați, rămași în dicționare, într-un loc atât de ferit de marile centre și de importantele drumuri maritime, ar fi fost poate miraculoasă, dacă scribul n-ar avea o explicație mult mai simplă: în antichitate, ca și mai târziu, ca și în vremea revistelor de mare circulație și a televiziunii prin satelit ori a Internetului, întâlnirile între mai multe spirite mari formează condiția necesară ca acele personalități să intre în conștiința publică. Cunoscându-se și agreându-se între ele sau polemizând vehement, ele se sprijină unele pe altele, forțând în grup porțile istoriei. Cel ce n-a avut norocul unor astfel de întâlniri, oricât ar fi de genial, arde la propria-i flacără și dispare. în privința aceasta, cele mai perfecționate cuceriri ale mass-media n-au schimbat nimic.
Cei patru (Felician, Țipor, Ioannes Philoponos și Cosmas Indikopleustas), dar, poate, și alții, pe care scribul n-a reușit să-i descopere, au început să reînnoade în uitatul Delos o nouă mișcare culturală. Și, spre disperarea sa, deși nu citea și nu scria nimic, ci doar peripatetiza în lungi plimbări pe plaja mării, știința a intervenit din nou prompt: Felician răguși atât de tare, încât vocea pur și simplu îi dispăru. (Nici urmă de așa ceva în lungile plimbări de până atunci cu ai săi, când admiraseră doar valurile și vorbiseră despre o mie și unu de fleacuri.)
Așadar, considerând că nu are nici un rost să se lase bătut, Felician începu din nou să lucreze. Iar, peste puțin timp, dacă și așa nu s-a schimbat nimic, își luă familia și reveni la Constantinopol.
Se apropia anul 565, anul când bătrânul împărat avea să moară, încheind cea mai lungă perioadă de stabilitate politică – dar și de îngheț public – din istoria Bizanțului. Lumea, obosită, aștepta cu nerăbdare o schimbare, chiar dacă aceasta ar fi fost reprezentată de sfârșitul lumii atât de des amânat. în context, scribul a mai găsit încă un poem despre „Lupta Savantului cu Cunoașterea”, un poem epic care ne poate face să credem că totuși contemporanii lui Felician erau la curent cu drama lui, chiar dacă opera literară se situează pe un plan de largă generalitate. Mai târziu, când anecdota personală se va fi șters din conștiința ascultătorilor poemului, acesta va fi „actualizat”, o variantă proaspătă, mai apropiată de noi cu vreo sută cincizeci de ani și intitulându-se „Lupta Creștinului cu Diavolul”, va acoperi originalul, conflictul devenind, bineînțeles, cu totul altul.
Revenit la Constantinopol, Felician își reluă cursurile la Universitate. încă înainte de a fi împlinit douăzeci și cinci de ani, Al Patruzeci și doilea reprezenta o constantă la fel de obositoare ca și împăratul. Era profesor de aproximativ șapte ani, după toate probabilitățile trebuia să mai rămână la catedră încă treisprezece. Prelegerile sale erau audiate de un mare număr de studenți, se dovedeau la fel de strălucitoare, însă nu mai erau susținute de un „copil-minune”, ci de un bărbat, dacă nu bătrân, cel puțin fără vârstă.
Discursurile îi erau tot mai greu de urmărit de un public nou, trebuind să treacă perioade tot mai lungi de inițiere pentru ca auditoriul să se poată introduce suficient ca să poată înțelege firul. Pe nesimțite, în capitala lumii, totul devenise apăsător, fiecare zvon, fiecare fapt și fiecare semn ceresc prevestea schimbări greu de apreciat: desigur, se apropia Sfârșitul Lumii, dar o forță de neînțeles lucra în subconștientul fiecărui individ, făcându-i să nu mai aibă răbdare – să vină orice, dar să vină odată!
Și atunci, înainte de a muri Iustinian, în viața lui Felician se petrecu o clipă miraculoasă, ceva ce scribul nu știe să i se fi întâmplat vreodată altor muritori. Al Patruzeci și doilea își reluase de mai multe luni programul de lucru obișnuit: la
Universitate, cu fel și fel de oameni în discuții întâmplătoare, la terme și pe Mese, serile în vila sa atât de invidiată, iar noaptea în încăperile-i de studiu. Știința continua să-i facă tot felul de șicane, pe lângă vechile simptome ivindu-se mereu altele și altele. De văzut aproape că nu mai vedea deloc fără lentilele cele mai sofisticate puse la dispoziție de Anthemios din Tralles, vocea îl părăsea tot mai des, uneori nemaiputând vorbi zile în șir, perioade când își uimea publicul cu experiențe ingenioase sau punea un învățăcel să citească pagini pregătite de cu noapte. Altă dată i se revoltau intestinele; începuse să-i cadă și părul, el acoperindu-și, în mod firesc, calviția cu o coroană de lauri, în stilul vechilor romani, nimănui nepărându-i-se altfel decât normală această podoabă pe capul unui savant oficial de renumele lui Felician. (Dar unde dispăruse frumosul urmaș al lui Leukos, sublimul înger redivivus?) Al Patruzeci și doilea nu se dădea nicicum bătut: inventa știința o nouă agresiune împotriva sa, inventa și el un șiretlic spre a putea continua. Dar de vindecat, el era cel mai în măsură să știe că nu se mai putea însănătoși: pentru aceasta – conform convingerii sale nestrămutate – ar fi trebuit să înlăture cauza. înlăturând cauza, ar fi putut să supraviețuiască, însă n-ar mai fi avut posibilitatea să-și continue unicul trai ce-l interesa. Dilema era irezolvabilă.
Singurul lucru ce nu s-a schimbat în nici un fel a fost norocul său providențial în toate celelalte domenii ale vieții: și în continuare, pe tot ce punea mâna se transforma într-o sursă de câștiguri neașteptate, tot ceea ce risipea în stânga și în dreapta se întorcea cu o însemnată dobândă, orice spunea era socotit infailibil și nimeni nu concepea să-i răstălmăcească vorbele, iar Puterii nici măcar nu-i trecea prin gând să-i facă vreun proces de intenție, darămite să-l pună sub vreo învinuire și să-i agreseze ființa sau bunurile. Din punctul de vedere al reușitei sociale, totul era în cea mai desăvârșită ordine. în privința lui, nimeni nu se aștepta la vreo schimbare, nimeni în afară de el însuși. Doar el știa că lupta lui disperată de a-și putea continua viața – unica viață ce i se părea, pe atunci, demnă de a fi trăită – n-o va mai putea duce la nesfârșit. Și tot el era cel ce știa că dilema pe care nu era în stare s-o rezolve se va lămuri într-un fel sau într-altul de la sine, într-un viitor ce nu părea să mai poată fi amânat. însă creierul îi refuza să facă anticipații și ceea ce a urmat nici nu putea fi prevăzut de o minte de om, oricât de extraordinară ar fi fost acea minte.
În toamna târzie a lui 565, mai precis în noaptea de 13 spre 14 noiembrie, Felician a trăit o revelație de un gen cu totul diferit de toate experiențele miraculoase atât de frecvente în epocă. El ne descrie această trăire într-un opuscul conceput în greaca veche, această ultimă lucrare nefiind făcută publică. Al Patruzeci și doilea o copiază el însuși în trei exemplare: unul ajunge la împăratul Mauriciu, al doilea la Țipor și al treilea a rămas, probabil, la autor. Dar n-ar fi exclus ca exemplarul respectiv să fi fost „volumul blestemat” dăruit de Felician Mâinii Albe, întrucât scribul a găsit o referire cum că personajul nostru ar fi fost și cel ce a pus bazele doctrinei confreriei, iar scrierea respectivă ar fi fost prima dintr-un șir de opt cărți malefice și secrete, pentru uzul exclusiv al inițiaților. Scribul a găsit-o la Lerins.
Acest manuscris straniu, cu un text ce încape în mai puțin de douăzeci de pagini dactilografiate, nu mai păstrează decât pe alocuri rigurozitatea științifică a celorlaltor lucrări ale savantului: dimpotrivă, el degajă o stare de puternică emoție, uimire și teamă. Inițial, scribul a crezut că are de-a face cu o lucrare apocrifă, atribuită Celui de Al Patruzeci și doilea pentru a beneficia de credibilitatea și faima eruditului în vogă.
Felician povestește următoarele: în preajma morții lui Iustinian, el a invitat, ca de obicei, un număr de cunoștințe și studenți în casa sa. Discuțiile n-au fost cu nimic diferite de cele din alte prilejuri asemănătoare, poate cu excepția faptului că s-a vorbit și despre starea împăratului, despre ce aștepta fiecare de la succesorul la tron, despre ce a fost bine și, mai ales, despre ce a fost mai puțin bine în epoca ajunsă în amurg. Gazda trecea printr-o stare deosebit de proastă, era răcit, îi curgea nasul, dar avea probleme și cu intestinele și suferea de cumplite dureri de cap. Când au plecat, în sfârșit, oaspeții, se făcuse aproape miezul nopții. Era ora obișnuită când Felician trecea în camera lui de lucru și se apuca de studiu. După ce și-a condus prietenii până la poarta domeniului, întorcându-se singur în casă, deschise, din greșeală, o altă ușă. își-dădu imediat seama de eroare și reveni la ușa căutată. Intră în camera de lucru, dar, pentru prima oară, nu reuși să se concentreze în muncă. își aminti de cealaltă ușă și o căută din nou. Era o ușă ce dădea spre un coridor care oferea o altă ieșire din casă, o ieșire pe care o foloseau mai mult slugile. N-avea ce căuta acolo, își spuse, dar nu se putea hotărî nici să plece din casă prin coridorul aflat în fața lui, nici să se întoarcă la lucrul ce-I aștepta. Stătu mai mult timp nehotărât în fața celor două uși, apoi trăi revelația. Ambele direcții se umpluseră simultan de viață și Al Patruzeci și doilea avu privilegiul de a parcurge două vieți alternative: nu se văzu în două ipostaze diferite, ci doar străbătu până la capăt ambele trasee.
