În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Doar sfârșitul l-a mai ridicat pe Cel de Al Patruzeci și treilea din întuneric. în ultimii săi ani, Daedalion n-a mai primit nici o comandă, nimeni nu s-a mai încurcat cu el, așa încât trăia din cerșit și din ceea ce-i mai dădeau de mâncare copiii. De obicei, resturi murdărite intenționat sau feluri de mâncare imposibile, special pregătite pentru el. „Hrănirea” cât mai aiurită a bătrânului nebun devenise jocul preferat, iar el se preta oricând la această hârjoană.
Și, se spunea, mai primea mâncare și ceva bani dintr-o sursă misterioasă, necunoscută nici de el: la anumite zile, într-un anumit loc dintr-o casă pe jumătate prăbușită, găsea acele daruri. Daruri pe care le împărțea adesea cu copiii. Dar aceștia, deși știau locul, nu se încumetau să le fure: mai de mult, cei ce îndrăzniseră să o facă fuseseră găsiți morți.
În jurul anului 630, când Daedalion – așa cum era precizat și în horoscop – împlinise 60 de ani (după legendă, chiar în ziua aniversării), copiii îl găsiră cioplind o cruce uriașă pe care, zicea, o va înălța în locul unde tronase odată Templul Păcii. Construcția era compusă din mai multe trunchiuri de copac și nimeni n-ar fi putut spune cine a adus-o acolo și când a fost ridicată. Era evident o muncă necesitând o echipă, schele, animale de povară și scule. Copiii au găsit toate astea acolo și pe Daedalion lucrând cocoțat cam la înălțimea unei clădiri cu două caturi. Nebunul sculpta lemnul și vorbea tot timpul, repetând poveștile pe care le-a mai înșirat de atâtea ori.
Spectacolul era cu atât mai șocant cu cât șantierul se ivise din senin și bătrânul era ultimul om așteptat să apară în acea postură. Munca lui Daedalion dură aproape o săptămână și tot mai mulți oameni veneau să caște gura, să-și dea cu părerea și să emită ipoteze. în hărmălaia generală, nimeni nu mai era atent la textele cioplitorului.
Daedalion lucra singur, fără ajutoare, fiind cu atât mai misterioasă apariția imensei construcții, din nimic, în centrul cetății. Autoritățile, sosite la fața locului, nu reușiră să intre în contact cu Al Patruzeci și treilea, care le zicea pe ale lui și, după câte se părea, nici nu mai cobora de pe cruce.
Înainte de a se împlini o săptămână de la evenimentul ce începuse să captiveze orașul, în piață s-a produs o busculadă, fiind imposibil de stabilit astăzi de unde a pornit incidentul. Fapt este că, în tumultul creat, mulțimea adunată s-a înghesuit și spre schela „Ultimului dintre romani” și, sub presiunea gloatei, aceasta s-a prăbușit peste oameni.
În haosul creat au pierit mai multe persoane, altele au fost rănite, doar Daedalion, surprins cu certitudine în clipa aceea nefastă pe construcție, n-a mai fost găsit. Urma corpului său ar fi rămas impregnată fidel într-o scândură, însă trupul propriu-zis nu a fost identificat printre cele strivite sub schelă.
Asta după cele mai multe versiuni. După altele, însă, se pare că o vreme, cel puțin, a circulat următoarea poveste, girată de „martorii oculari” ai prăbușirii uriașei cruci: Daedalion s-ar fi prăvălit din înalt și ar fi fost găsit, dar tot corpul i-ar fi fost acoperit cu tatuaje. (Zdrențele și murdăria i-ar fi făcut pe oameni să nu fi observat tatuajele în timpul vieții personajului.) De aici s-au creat o mulțime de paralele cu celebrul Epimenide. (Despre care azi nu se mai cunoaște decât „paradoxul creta- nului” sau „al mincinosului”.) Epimenide are, din perioade lungi
În alte perioade lungi, noi vremuri de celebritate. Și el a fost găsit tatuat pe tot corpul abia după moarte, însă însemnat nu ca un sclav, ci ca un sacerdot. Cel ce a fost numit de către Platon „Divinul Epimenide” își purta pielea epimenideană, devenită formulă proverbială pentru oricine ascunde o taină. Abia mult mai târziu, la secole după moartea sa, discipolul lui Pythagora este asimilat cu „cretanul care minte ca toți creta- nii”, el fiind inițial judecătorul semidivin care delibera asupra muritorilor din Europa, într-un tribunal prezidat de Minos. Toate aceste legende se potrivesc de minune cu tainele și spaimele în care s-a învăluit Al Patruzeci și treilea, mistere ce n-au putut fi înlăturate nici de batjocura și nici de scârba fizică emanate de același personaj. Că Daedalion a fost asimilat un timp lui Epimenide (cel ce ar fi fost fixat în cronologie cu un mileniu și ceva înaintea fiului lui Felician) o dovedește și crezul, păstrat încă mult timp, cât Al Patruzeci și treilea s-a mai regăsit în memoria oamenilor, cum că acesta n-a murit cu adevărat, ci se va întoarce. (Și Epimenide a petrecut 57 de ani într-un somn adânc în peștera de pe Muntele Ida, peșteră consacrată lui Zeus.) Toate mai dovedesc încă un lucru: personajul de care ne despărțim acum a fost considerat toată vremea ca ducând o viață dublă, iar întâmplările cumplite ce-i loveau pe aceia care îndrăzneau să-l agreseze fizic veneau în sprijinul respectivei percepții. Doar frica de a vorbi despre tot ceea ce putea avea legătură cu Ef sau cu Mâna Albă l-a aruncat și pe acest Epimenide într-un nou somn.
Moartea propriu-zisă a lui Daedalion din anul 630 nu s-a bucurat de multe comentarii, un tabu discret acoperind în curând personajul. Roma trecea printr-o perioadă foarte grea. în mijlocul atâtor epidemii, inundații, năvăliri barbare și foamete cruntă, un episod ca acela legat de Al Patruzeci și treilea nu putea dăinui. Mai ales când este ajutat să fie uitat.
Scribul are convingerea că biografia fiului lui Felix, biografia unui damnat, a fost mai bogată decât a reușit el s-o reconstituie din puținele indicii certe rămase printre numeroasele informații menite să acopere cu date eronate o viață. Ce a fost atât de
imperios necesar de a fi făcut uitat din trecerea lui Daedalion? Poate sâmburele cel mai important al acestui destin. Faptul că scribul n-a fost capabil să descopere acel ipotetic sâmbure s-ar putea să fie în folosul oamenilor, însă reprezintă – oricum – una dintre înfrângerile personale ale aceluiași scrib.
Dar, dacă prezumtiva taină nerelevată ar fi într-adevăr – de data aceasta – în folosul cititorilor, unde începe eșecul și unde norocul, în cazul scribilor?
AL PATRUZECI ȘI PATRULEA
– Apollonissimus –
sau
(circa 600-650)
Sfârșitul amânat
Poate că bunul cititor își mai amintește că primul împărat roman a apărut într-o perioadă avidă de oameni mari sau chiar de supraoameni. Lumea a ajuns tocmai în acel moment al ciclului ei când conștiința de sine nu-și mai ajunge și dorința unei supraconștiințe este atât de mare, încât, până la urmă, aceasta trebuie să se ivească. De la Pythagora încoace, niciodată până atunci, acea năzuință n-a fost atât de fierbinte. Zeii tradiționali au obosit, marile demnități umane nu îi puteau înlocui, chiar dacă se perpetua tradiția înnobilării suveranului lumesc cu străluciri dumnezeiești. Asemenea vechilor regi ai Egiptului, Babilonului sau Persiei, romanii au înțeles că și conducătorii lor merită însemnele sacrosancte, dar, de data aceasta, soluția n-a mai fost suficientă. O mulțime de emisari ai Creatorului au apărut tocmai de acolo de unde șefii pământeni nu nutreau ambiții divine: de la evrei. Unul dintre trimișii lui Dumnezeu pe pământ, Iisus Christos, a prevăzut inflația messianică: „Se vor ridica numeroși profeți falși și vor induce în eroare pe mulți!” (Matei, 24, 11). Dacă Pythagora a reușit să-și consolideze, cu secole în urmă, o relativă faimă unică, deși n-au lipsit nici identificările Iui cu Zarathustra, Moise, Orfeu sau Zamolxis, el și-a impus autoritatea din legendă, iar apropierile n-au fost decât interpretări locale ale acesteia. Obișnuiți cu prorocii, evreii aveau acces direct la asemenea personaje, ce depășeau conștiința de sine devenită atât de neîndestulătoare, și au apucat să stea de vorbă cu ele, să se lase influențați de ele și să le cerceteze cu sfințenie. Deși tocmai cuvântul „sfințenie” era cel ce-i supăra cel mai mult pe coreligionarii lor, convinși că Messia nu avea încă timpul pregătit pentru a veni.
Un neopythagoreian, pe numele său Apollonios, de Ioc din Tyana, îmbrăcat în straie albe, asemenea Maestrului de la Crotona și a lui Iisus, cutreiera Imperiul pe vremea lui Nero și propovăduia o învățătură asemănătoare cu a modelelor sale: el predica despre necesitatea autocunoașterii și autostăpânirii, despre dreptate, dându-i un sens nu neapărat identic dreptății oficiale și nici celei preluate prin cutume, despre dragostea nemărginită față de aproapele tău, dragoste universală, însă exprimată printr-o blândețe severă până la asceză. Apollonios a fost semnalat în Mesopotamia, în Arabia, în India, în Egipt, în Etiopia. Nero, împăratul-poet, se pare că sub influența favoritului său Tigellinus, s-a dovedit preocupat de predicatorul ajuns și la Roma, l-a acceptat și a stat îndelung de vorbă cu el. Câteva miracole săvârșite de Apollonios în fața împăratului l-au făcut pe noul Messia să devină punctul de atracție al metropolei plictisite, mereu doritoare de senzațional. Dar o nouă adăstare în capitala imperială nu-i va mai fi la fel de favorabilă Iui Apollonios din Tyana. Domițian îl va acuza de complot împotriva ordinii statului, de agitare a poporului împotriva autorităților. Ca și Iisus, se pare că și Apollonios fusese trădat de unul dintre ucenicii săi cei mai apropiați. în cazul lui Apollonios, acesta se numea Euphrates. Dar Messia din Tyana nu va apuca să ispășească păcatele oamenilor: el va dispărea în închisorile Imperiului și va reapărea peste doar câțiva ani, când pretinși martori oculari vor susține că prorocul ar fi săvârșit un miracol și în sala de judecată, de unde ar fi dispărut pentru a se face văzut din nou la Ephes; acolo ar fi predicat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, continuându-și, apoi, munca de misionar în lumea largă, până la vârsta de 100 de ani, când ar fi fost chemat de Dumnezeu la El. Mitul a crescut tot mai viguros și a dăinuit trei-patru generații, născând prozeliți și o confrerie secretă. Apoi, însă, dintre numeroșii trimiși divini, a învins Fiul Domnului, iar Apollonios s-a stins în conspirativitatea sectei sale.
Avertismentul lui Iisus privitor la proliferarea viitorilor falși profeți îi va face pe oameni mai precauți, Christos fiind, de altfel, identificat drept „Cel pe care cei mai mulți L-au așteptat”. Dar, pe vremea Apocalipsei Amânate din anii 500-600, terenul părea pregătit pentru noi emisari ai Divinității. Când Mahommed realiză marșul de la Mecca la Medina, arabii declaraseră Hadschra drept începutul cronologiei lor. Cu aproximativ un veac și jumătate mai înainte, Evagrie Ponticul calculase timpurile creștine. Sfârșitul lumii nu venise (încă), dar oamenii se pregăteau de bilanțuri. Arabii au găsit în Mahommed trimisul, creștinii au urmat calea lui Iisus și numărul celor ce trăiau în spiritul Lui creștea. Evreii continuau să fie sceptici, convinși că Adevăratul Messia, Messia al lor, n-a sosit încă.
Printre copiii născuți la Roma în vremea când Daedalion, „Ultimul roman”, își exercita „misiunea” de a repopula vechea capitală a lumii, a văzut lumina soarelui, aproximativ la hotarul veacului al șaptelea (după noua cronologie), cel pe care-l vom numi printre Cei O Sută drept Apollonissimus sau Micul Apollonios. Contradicția dintre cele două denumiri nu trebuie să mire: ea ține doar de percepția diferită în timp a personajului – unii îl socoteau un viitor Apollonios din Tyana (de aici Micul Apollonios), alții îl vedeau drept Emisarul revenit după mai mult de o jumătate de mileniu, iar cei mai mulți îl considerau însuși vechiul profet ajuns Ia pârgul misiei sale.
Despre Al Patruzeci și patrulea s-a scris mult, legenda l-a învăluit devreme, partea lumească a avut o pondere neînsemnată în miraculosul conținutului acestei vieți. Cel ce va fi numit și Messia Purgatoriului a venit pe lume într-o Romă ce părea ea însăși locul ideal pentru pregătirea întru Judecata de Apoi. Oamenii, derutați în urma unor false date certe așteptate cu înfrigurare (de pildă, când ar fi trebuit să aibă loc sfârșitul lumii, însă nu s-a întâmplat nimic), pluteau în derivă într-o lume ce se încăpățâna să agonizeze de prea multă vreme.
Poate niciodată ca până atunci, mulțimea nu s-a întrebat atât de insistent în legătură cu ce se va întâmpla cu fiecare după ce viața asta i se va fi sfârșit, iar preoții, în loc să-i liniștească pe credincioși, le aminteau tot mai insistent că îi așteaptă încercări teribile, de care ei singuri se fac răspunzători prin viața ticăloasă pe care o duc. Nu mai era prezent nimic din nepăsarea dezlănțuită a disperării din vremea marelui Imperiu Roman: cu veacuri în urmă, știind că lumea se va sfârși, oamenii încercau, în ultima clipă, să se bucure de tot ceea ce traiul acesta le mai poate oferi. După aceea va fi prea târziu! Acum, însă, spaima se manifesta prea puternic și părea mult mai înțelept să te pregătești sufletește pentru ceea ce va veni.
Și mama Celui de Al Patruzeci și patrulea avea destule motive să se teamă. Văduvă, cu un copil de cinci ani și cu unul de doi, acesta născut din nebunia unui personaj ce voia să repopuleze Roma, femeia nu mai avea din ce trăi și nu mai avea pe cine se sprijini. Ciuma neagră, cea care i-a luat soțul și încă un copil, a cruțat-o, însă a lăsat-o fără nici un ajutor. Părinții și toate rudele îi muriseră într-un incendiu cu ani în urmă și, deși se spunea că provine dintr-o familie străveche, nu știa să mai aibă vreun venit sau vreo proprietate undeva.
Pe urmă, când Al Patruzeci și patrulea abia împlinise și el cinci ani, mama s-a hotărât să plece în nord, în niște munți înalți, unde, printre celți, se constituise un stat roman cu capitala la Agunt. Apollonissimus nu-și va mai aminti, mai târziu, decât de iernile lungi și friguroase, de piscurile înzăpezite ale Tirolilor, de traiul aspru, dar liber: de plimbările cu sania, de bătăile cu zăpadă, însă, în primul rând, de albul nesfârșit, curat, inocent. Fusese o perioadă unică în viața lui, nelegată în nici un fel de destinul său ulterior, nelegată de nimic.
Al Patruzeci și patrulea nu-și amintea de ce a plecat mama cu cei doi copii la Agunt, nu știa cine erau oamenii la care au stat vreo cinci ani și a aflat abia ulterior că reîntoarcerea lor precipitată s-a datorat unei invazii ce avea să distrugă acel stat celtic roman din munți, un stat parcă ireal – Ia fel ca întreaga sa ședere acolo. Biografia lui Apollonissimus începe parcă la revenirea iui la Roma, ca și cum episodul Agunt n-ar fi fost decât un interludiu de basm dintr-o altă lume.
Înapoi în Cetatea Celor șapte Coline din vest! Aici s-a întâlnit cu tatăl său: un om afectuos, însă pe care nu te puteai baza. Daedalion i-a făcut tot felul de promisiuni și nu s-a ținut niciodată de cuvânt. Unui copil nu e voie să-i creezi iluzii fără acoperire. Copilul nu te va ierta niciodată. Roma era mare și aproape pustie. Dacă doreai, puteai să nu te întâlnești cu anii cu cineva: Apollonissimus n-a vrut să-l mai vadă pe cel ce – brusc! – s-a declarat a-i fi tată. (Prea fusese martor la numeroase scene când Daedalion s-a apropiat în același fel și de alți copii.) Al Patruzeci și patrulea nu avea nevoie de un astfel de părinte. El trebuia să facă rost de mâncare pentru mama și fratele său bolnăvicios. Al Patruzeci și patrulea avea unsprezece ani când a început să-și întrețină familia și vecinii. Daedalion, din câștigurile sale de dulgher într-o comunitate săracă, nici dacă ar fi încercat, n-ar fi avut cum să-și ajute sutele de odrasle pe care pretindea că le-a zămislit. Doar de apropiații lui Apollonissimus nu trebuia să aibă grijă nimeni. în curând, nici de vecinii lui. Copilul aducea în fiecare seară mâncare pentru toți. De unde? „De la Dumnezeu”, spunea băiatul. Mama, provenind într-adevăr – se pare – dintr-o familie bună, își învăța primul copil carte și se ocupa de o gospodărie stabilită într-o vilă părăsită. Deoarece în vila aceea nu lipsea mai niciodată hrana, spre deosebire de casele și străzile din jur, în preajma familiei lui Apollonissimus au început să se strângă vecinii și cunoștințele. Numai Al Patruzeci și patrulea lipsea toată ziua de acasă, dar revenea seara încărcat cu merinde. Cu timpul, sosirile sale se transformaseră într-un adevărat ceremonial. Pentru că o dată cineva făcuse o remarcă ironică la faptul că mâncarea ar fi venit direct de la Dumnezeu, băiatul le-a interzis celor ce-l așteptau să mai pronunțe numele Domnului. Divinitatea n-ai cum s-o rostești fără s-o profanezi. Divinitatea o simți și încerci să te umpli de ea. întrucât Apollonissimus era cel care aducea hrana, trebuia să-l asculți.
