În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
În al doilea rând, Al Patruzeci și cincilea reactualizează vechiul antichton al lui Philolaos. Acest antichton (sau antipământ), descoperit inițial pentru a proteja Terra de „focul central”, primește și el o descriere exactă din partea lui Husein. Antichtonul nu mai este invizibil de pe Terra, ca în concepția lui Philolaos, ci poate fi admirat în voie din anumite puncte ale hărții, explorate de Apollonius din Roma. Morții nu pleacă direct pe lună și pe celelalte corpuri cerești, ci mai duc o viață paralelă pe antichton. Cel ce a greșit pe Pământ își poate procura oarecare circumstanțe atenuante prin conduita de pe antipă- mânt. Viața de acolo nu spală păcatele, ci se adaugă la suma Judecății Finale. Harta antipământului era o dovadă, iar antipă- mântul însuși era o iluzie plăcută: o amânare. Misterul înfricoșător al morții primea o păsuire, chiar dacă obsesivă și ea. Era, oricum, o perspectivă neașteptată și confortabilă. Scadența suferea o amânare.
Scribul a pomenit că Al Patruzeci și cincilea pretindea că ar fi fost în locuri de unde a putut vedea antipământul, de unde și-ar fi tras toate aceste concluzii. Cât era experiență și cât era minciună la autorul nostru? Ca să răspundem la această întrebare, trebuie să facem trimitere nemijlocită atât la texte, cât și la hărți. Prima referire nemijlocită la antichton Al Patruzeci și cincilea o face din deșert și ea pare să fie cât se poate de cinstită, fiind vorba de o „fata morgana”. O alta este în legătură cu o insulă aflată în mijlocul unui lac. Apollonius din Roma încearcă zadarnic să ajungă pe acel ostrov, stârnind, pe deasupra, și indignarea furioasă a băștinașilor: insula era sediul sufletelor morților, susțineau aceștia, iar tentativele străinului de a-i deranja pe răposați s-au lovit de faptul că ambarcațiunile se găureau și luau apă ori de câte ori pornea cu ele spre insulă. (Degeaba bănuia Al Patruzeci și cincilea că bărcile cu trudă meșterite erau distruse intenționat și pe furiș de localnici, pe insulă tot n-a putut ajunge niciodată.) Așa că a fost obligat să ocolească lacul și să privească tărâmul acela misterios din toate părțile. Câteodată insula era perfect clară, altă dată era acoperită de ceață. în zilele acelea, prin pâclă, aveai impresia că deosebești tot felul de imagini mișcătoare.
Mai erau, apoi, și niște munți inaccesibili în drumurile lui Apollonius din Roma. Piscurile le ieșeau limpezi din inele de nori. Pe vârfurile înalte nu se putea accede, în schimb, ele, cu văile scufundate în ceață, nici nu făceau parte din Pământ, ci erau niște imagini ale unor antipământuri ajunse mai aproape de Terra. Abraxas, la rândul lui, nota acele tărâmuri inaccesibile pe care le-a întâlnit și fixa pe hărți, în coordonate precise, locurile unde se găseau ele în spațiu. Faptul că localnicii întăreau, prin credința lor, supozițiile oferite de Al Patruzeci și cincilea contemporanilor săi pregătiți pentru acele explicații reprezenta o dovadă în plus asupra veridicității celor aflate în discuție. Totul părea cât se poate de plauzibil, iar băștinașii n-aveau de ce să mintă când arătau atât de aproape (și totodată atât de departe și de inaccesibil) locul unde-și petreceau a doua (?) viață morții lor.
În al treilea rând, prin contactul atât de concret și de permanent dintre geografia terestră și geografia corpurilor cerești, Pământul lui Abraxas nu era limitat în nici un fel: Terra lui nu era nici scoica lui Homer, nici discul lui Thales din Milet, nici paralelogramul lui Efor, nici copacul Vedelor, nici sfera lui Pythagora și Platon și nici măcar Sfântul Tabernacul al lui Cosmas Indicopleustas. Dintr-o dată, Pământul lui Apollonius din Roma devenise infinit, nemărginit de zidurile înalte ce-l depărtau de ceruri, „nedespărțit de nimic prin nimic”, întrucât „Pământul n-are început și n-are sfârșit (…). Fiind opera lui Dumnezeu, Pământul n-are limite, așa cum nici opera lui Dumnezeu nu are limite. De aceea, omul nu poate inventa, imagina și folosi decât unități de măsură compatibile cu puterea lui de percepție, care este atât de strâmtă”. Un Pământ infinit era și el o mare alinare: el oferea oricând un refugiu ipotetic într-o lume devenită, parcă, tot mai neîncăpătoare. Semințiile barbare apărute din infinitul Pământului nesfârșit nu riscau, astfel, să sufoce lumea civilizată. Dimpotrivă, ducând Cuvântul Domnului cât mai departe, lumea avea perspectiva de a se lărgi tot mai mult. (Aceste ultime concluzii au dat șanse „Geographiei naturale și geographiei umane” să supraviețuiască, reprezentând argumente utile pentru călugării misionari din secolul al VII-lea și din secolele ce au urmat.)
Totuși, bizantinii nu s-au arătat ispitiți să cerceteze nici cu sabia și nici cu crucea lumea necunoscută. în curând, Al Patruzeci și cincilea a trebuit să-și recunoască, întristat, că lumea Constantinopolului era prea centripetă pentru a fi dispusă să-i finanțeze alte expediții. Acesta n-a fost ultimul argument al dispariției lui Apollonius din Roma și al apariției lui Husein…
Și, în sfârșit, în al patrulea rând, e ușor de dedus că mereu prezenta hartă a cerurilor, a antipământurilor și a stelelor oferea un univers indestructibil și ipotetic palpabil. Taina necunoscutului era, dacă nu sfâșiată, măcar sensibil zgâriată și iraționalul primea coerență. Vechi teorii păreau dovedite și se încetățenea impresia că nu trebuia decât un efort susținut spre a te convinge pe viu de adevărul lor. Chiar și în lipsa îndeplinirii acelui efort, misterele depărtărilor erau, grație planșelor și cărților lui Abraxas, aproape gata atestate. Universul din centrul Pământului și universul de pe cele șapte stele fixe, de pe astre- le vagabonde și de pe antipământ(uri) putea fi explorat. Doar Soarele clocotea prea fierbinte pentru aceasta. De pildă, Luna nu era decât un pământ geamăn. Apollonius le-a adus aminte contemporanilor ceea ce susținea încă Philolaos, că luminile și umbrele de pe Lună nu sunt decât reflectarea oceanelor noastre. în călătoriile sale, Al Patruzeci și cincilea pretindea și el că a întâlnit puternicii locuitori ai Lunii, coborâți pe Terra în locuri unde cele două corpuri cerești aproape că se întâlneau din cauza munților înalți. în anumite nopți ale anului, asemenea contacte sunt posibile, însă cine are parte de ele e preferabil să nu-și relateze experiențele. Este vorba despre nopți când Luna se află în stadiu de seceră, ceea ce se datorează faptului că între ea și Pământ s-a interpus un antichton, iar la intervale anumite de timp, munții de pe Pământ lovesc antipământurile dintr-o parte, iar cei de pe Lună din cealaltă parte, formând o punte efemeră, accesibilă pentru câteva ore.
Pământul infinit și accesibilitatea părăsirii lui cu scopul de a ajunge pe alte lumi făcea „Geographia” lui Husein un basm ce invita pe oricine să-l trăiască. Deja patriarhul Iacob a văzut îngerii urcând și coborând de la și spre Pământ. Trecutul revenea în forță și motivul pentru care a avut succes Al Patruzeci și cincilea și nu altcineva a fost acela că el a călătorit cu adevărat, că a văzut multe cu ochii lui, că putea oferi la cerere hărți surprinzător de exacte, hărți după care te puteai orienta în siguranță și, astfel, concretul cel mai pragmatic și cel mai expus verificărilor devenea argumentul hotărâtor că nici celelalte afirmații nu sunt simple născociri.
În vârstă de 25 de ani, Apollonius din Roma dăduse de acum Bizanțului o operă de succes. Hărțile semnate ABRAXAS erau cerute de călători și erau multiplicate de nenumărați copiști. Legendele hărților constituiau adevărate romane, citite cu plăcere de tinerii aristocrați și de femeile culte. Autorul, un personaj misterios aflat mai mereu pe drumuri, n-a apucat să fie cunoscut ca persoană, ci doar prin operă. Dar pe Al Patruzeci și cincilea nu-l satisfăcea opera: numeroasele copii clandestine ale lucrărilor sale nu numai că se îndepărtau tot mai mult de originale, făcând vulnerabilă credibilitatea unor hărți, însă nici nu-i aduceau banii cuveniți, „edițiile-pirat” îndreptând veniturile către cei ce le realizau și exploatau.
Având tot mai puține speranțe într-o finanțare din partea bazileului sau a vreunui dregător bogat de la Constantinopol, Apollonius din Roma riscă o călătorie spre Orient, cu ultimii săi bani. De data asta, nu însoțea pe nimeni, de data asta, pornea el în fruntea unui mic grup de tineri curioși să trăiască aventuri nemaiîntâlnite.
Scopul declarat al expediției era „de a ajunge atât de departe cât îi va permite Dumnezeu, de a descoperi lumi noi și de a căuta coridoare de trecere spre alte lumi”. Plecarea a avut loc nu mult după ce arabii au repurtat o primă importantă victorie și pe mare, învingând flota imperială aproape de coasta Lyciei. întâlnirea dintre bizantini și arabi devenise o realitate și cele două mari puteri își disputau lumea cunoscută de strămoșii Celui de Al Patruzeci și cincilea. în curând, arabii nu vor cuceri numai teritorii ale bazileilor, dar le vor lua și o mare parte din glorie. De când va intra în relații cu arabii, Apollonius din Roma va deveni (și) Husein și nu vom mai ști niciodată care și cât din cele două personaje este cel autentic.
Tradiția despre Husein nu pretinde în mod explicit că el ar fi îmbrățișat Coranul, dar legăturile lui strânse cu charidjiții, reprezentanții celei mai vechi secte islamice, nu exclud nici această ipoteză, deși misteriosul său rang de heliodromus și talismanul de foc, despre care se spunea că-l poartă mereu asupra sa, îl făceau, mai degrabă, un adorator al lui Mithra. Cert este doar că tânărul bărbat bronzat a fost foarte bine primit de arabi, că s-a simțit încurajat, agreat și răsplătit de către ei. Sa’id ibn Thabit abia terminase de redactat versiunea oficială a Coranului, mitologia era încă deschisă. Al Patruzeci și cincilea le-a prezentat noilor sale cunoștințe un material deosebit de bogat în povești, în elemente reale, în hărți extrem de folositoare. în schimb, arabii i-au oferit posibilitățile materiale necesare continuării călătoriei, i-au asigurat o gardă de corp și l-au încurajat să plece atât de departe cât a vrut. Această expediție se pare că a durat doi ani, iar roadele ei sunt culese într-o carte care va circula mai ales în arabă, deși este sigur că a fost redactată în latină. Faptul că a lipsit din miezul evenimentelor exact în acea perioadă l-a scutit în mod cert de necazuri. Ne aflam abia în vremea când Aii, ginerele lui Mahommed, devenise cel de al patrulea calif și când charidjiții au cerut reforme fundamentale, intrând în conflict cu conducătorul lor. Era perioada de frământări, înainte ca arabii să înceapă cucerirea lumii.
In vreme ce în Bizanț circulau copii tot mai corupte ale basmelor ilustrate ale lui Apollonius din Roma, iar hărțile semnate ABRAXAS erau mai mult menite să decoreze locuințele snobilor decât să fie folosite pe teren, Husein își trăia viața în noua sa patrie, fiind cu totul discutabil dacă s-a mai întors vreodată la Constantinopol sau nu.
Despre primii ani ai lui Husein printre arabi știm destul de puțină și ceea ce credem că știm nu este câtuși de puțin sigur. Cartea despre expediția în Asia Centrală din perioada 655-657 este în mod cert apocrifă. Hărțile, deși semnate ABRAXAS, nu trădează nimic din rigurozitatea, metoda și imaginația Celui de Al Patruzeci și cincilea. Faptul că volumul este considerat strămoșul și punctul de pornire pentru „O mie și una de nopți” nu-i certifică în nici un caz autenticitatea. întâmplările de pe „tărâmurile colindate” sunt scrise cu talent, cu multă forță imaginativă, însă într-un stil cu totul diferit de cel al lui Apollonius din Roma. Povestirile, bine închegate, nu se mulțumesc a fi legende ale hărților, ci aspiră, mai degrabă, la statutul unor nuvele de sine stătătoare, în vreme ce planșele nu au nimic în comun cu cartografia. Scribul nu va lua în considerare acest tom, nefiind vorba despre opera unuia dintre Cei O Sută.
