Mâna albă (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Și revenirea lui Husein printre arabi acoperă o perioadă discutabilă, mărturiile ce ni s-au păstrat de atunci părând a fi scrise pentru a le face o plăcere omeazilor și pentru a-l ridica în ochii lor pe Husein. în fapt, între 657 și 662 s-au petrecut multe: charidjiții cereau drepturi și averi egale pentru toți musulmanii, precum și sufragiu universal la alegerea califului. Disputele dintre ei și Aii s-au accentuat tot mai mult, culminând cu bătălia în care, pe Tigru, charidjiții păreau a fi fost înfrânți definitiv. Dar abia doi ani mai târziu, omaiadul Moawija devine calif și întemeiază o dinastie ereditară, iar Hasan, succesorul inițial al lui Aii, renunță de bunăvoie la putere. Până și capitala se mută la Damasc. în doar câțiva ani, totul s-a sthimbat printre arabi.

Husein, străinul, s-a stabilit și el la Damasc. Biografia i-a fost adaptată exemplar pentru a ilustra transformările ce au avut loc. Adevărul e puțin probabil să-l aflăm vreodată.

În 665, Ai Patruzeci și cincilea este de acum geograful oficial al omeazilor. EI conduce un atelier de confecționat hărți și le oferă comandanților militari cele mai bune materiale ale epocii. Dar nici acele „corographii” nu sunt lipsite de ilustrațiile fantastice, de legendele amănunțite, de corespondențele cerești.

În timp ce musulmanii cuceresc Persia, Husein pleacă în Orientul îndepărtat, de unde se întoarce cu un nou jurnal. Nici această expediție, chiar dacă atestată, nu pune mai puține probleme scribului. Perioada cât a lipsit de la Damasc e prea scurtă, însemnările nu par să se refere nici Ia China, nici la India, nici la alte locuri cunoscute. Oricum, scribul nu le poate identifica și faptul că nici alți analiști, mai valoroși, n-au reușit s-o facă, nu-l scuză. Dar nici nu-l ajută în muncă.

În această călătorie, Husein conduce o caravană de cămile, beneficiază de escortă, de un grup de ucenici meniți să-l ajute la întocmirea planșelor, de câțiva învățați. Printre ei, Țipor, un evreu ce nu era specialist în „geographia Pământului”, în schimb, se pricepea la harta cerurilor și dispunea de o bogată cultură teologică, astfel încât era capabil să explice „topogra- phia Bolții”, să facă anumite analogii și precizări, să descopere corpuri cerești, toate doar prin interpretarea Vechiului Testament. O foarte complicată știință a cifrelor, un limbaj criptic și o încredere oarbă în demersul său făceau din el un însoțitor util. Mai târziu, Țipor avea să devină o autoritate în magia numerelor și va domina suveran această știință timp de veacuri. Poate nu întâmplător va fi în vogă aproximativ la fel de multă vreme ca și Husein cu hărțile sale. Și la fel de puțin întâmplător va fi și faptul că, o dată cu demonstrarea erorilor de cartografie ale geografului, i se vor imputa și inadvertențele calculelor evreului, ceea ce ar constitui un motiv în plus să credem în colaborarea strânsă a celor doi. Și Țipor ne-a lăsat un volum în urma acelei ciudate călătorii în Orient, dar nici în cazul acelei scrieri nu se poate trage o concluzie clară unde a ajuns cu adevărat expediția. însă situația celor două cărți nu este identică: dacă Husein descrie locuri cu pretenția de impresii de călătorie, susținând că a notat ceea ce a întâlnit în drumul său, Țipor formulează sentințe generale și aduce câte o întâmplare în sprijinul celor afirmate. Faptele amintite de evreu puteau să fi avut loc oriunde și oricând (cu toate că el sigur n-ar fi fost de acord cu această afirmație¹).

Jurnalul lui Husein din această călătorie s-a păstrat în traducere arabă, însă și într-o versiune latină foarte frumos ilustrată, nedatată, dar atribuită cu o anumită certitudine unui copist de Ia sfârșitul secolului al VII-lea, cineva care a lucrat poate chiar în timpul vieții Celui de Al Patruzeci și cincilea. Oricum, este vorba despre o versiune care nu putea fi preluată printr-o filieră prea încâlcită, nefiind exclusă nici chiar supervizarea exemplarului de către adevăratul său autor. Mai există și alte variante, în diverse alte limbi, și faptul că Geographul Califului a fost un poliglot face greu de stabilit care a fost în mod real limba folosită la redactarea originalului. Totuși, scribul se va abține de a mai face referiri și la acest manuscris, recunoscându-și umil incompetența: expediția pare să fi fost realizată într-un tărâm fie inexistent, fie dispărut, între timp, fără urmă. E riscant să tragi orice fel de concluzii definitive. Iată, de pildă, referitor Ia o la fel de enigmatică expediție anterioară a lui Husein, cea în interiorul continentului african, străbătând „deșertul nesfârșit în căutarea Tărâmului Morților”, Robin Stern afirmă că tot acel drum ar fi fost pur imaginar, anumite locuri concrete amintite avându-și obârșia în vechi povești preluate din manuscrise uitate. Unul dintre locurile respective, citat de Stern, ar fi fost și legendara oază Zarzua, aflată „undeva la intersecția nu mai puțin mirificelor și imaginarelor CELE TREI VĂI”. Afirmația autorului din secolul XX a fost făcută în masivul său volum (de referință) „Cuceritorii Africii”, carte apărută în 1924. Dar numai după puțini ani, contele ungur Laszlo Almâsy, la început împreună cu sir Richard Bermann, descoperă, pe rând, CELE TREI VĂI și peșterile pictate de pe Muntele Uweinat. Aceste evenimente se petreceau în 1932 și 1933, iar în 1934, Frobenius însuși încearcă să-și revendice senzaționalele descoperiri. Michael Ondaatje scrie despre toate astea un roman de succes, iar filmul „Pacientul englez” va romanța pe peliculă întâmplarea. Locuri dispărute pentru milenii au intrat în conștiința publicului foarte larg, în ciuda faptului că o somitate de prestanța lui Robin Stern Ie-a negat cu hotărâre cu doar câțiva ani înainte de a fi reintegrate în cunoașterea universală. Dacă Stern n-a avut răbdare acei câțiva ani, scribul cu atât mai puțin riscă să facă vreo afirmație. Ceea ce descrie Apollonius din Roma/Husein în expediția din 651 și se confirmă peste aproape 1300 de ani face posibil ca și ceea ce a descris același Husein/Apollonius din Roma în 665 să iasă la lumină mai devreme sau mai târziu. Doar că în cazul acestei ultime expediții, scribul nu găsește chiar nici un reper apt să-I ajute să se orienteze în spațiul hărților lămuritoare, iar corespondența cerească îl depășește, pentru a putea, folosindu-se de ea, să calculeze și „geamănul” de pe Pământ. Episodul în care călătorul pretinde că a ajuns să pună piciorul pe Antipământ i-a adus apelativul de „Munchhausen al Evului Mediu”. Și viitoarele povești ce-și au, se pare, anumite rădăcini în jurnalul de călătorie al lui Husein, inclusiv motive preluate în „O mie și una de nopți”, au făcut din acest volum o lectură de plăcere.

Dar de ce să fi scris tocmai atunci „romane de ficțiune” Al Patruzeci și cincilea, când forța lui consta tocmai în veridicitatea și valoarea practică ale operei? Poate că un specialist ar putea descifra harta cerească a Iui Țipor sau planșele bogat ilustrate ale lui Husein (și) din această expediție, iar rezultatele să fie dintre cele mai surprinzătoare. Oricum, povestirea rămâne fabuloasă, și Al Patruzeci și cincilea i se adresează lui Aristo- tel, atenționându-l că tărâmul sublunar rezervat oamenilor nu este deloc de lepădat și că, dacă sferele exterioare sunt minunate, cercul Pământului reprezintă și el un cadou extraordinar dăruit muritorilor.

Înainte de a se retrage la Basra, Husein însoțește flota arabă în prima expediție împotriva Siciliei. Al Patruzeci și cincilea, stabilit de câțiva ani la Damasc, avea trebuință de un loc unde să-i fie asigurate condiții de muncă și unde să dispună de ucenici pregătiți să-l ajute și să fie gata de a-i duce opera mai departe. între timp, după expediția din interiorul Africii, Apollonius din Roma se căsătorise și, în timpul primei sale explorări spre est, i se născuse un băiat. Intrând în slujba arabilor, era preferabil să-și scoată și familia din Constantinopol. Husein simțea nevoia să se așeze undeva.

Știindu-și soția și copilul la adăpost, el plecă pe mare și, chiar dacă va fi fericit în condițiile și în atmosfera ce i s-au oferit la Basra – un vis transformat în realitate –, Mediterana va deveni obsesia sa viitoare, de care nu se va mai putea despărți niciodată cu adevărat. în tânărul oraș de la Golful Persic, printre curmali și mutaziliți², în vecinătatea unor oameni venerați, asemenea lui Al-Hasan-Al-Basri³, viața devenise exact ceea ce sperase Husein de la ea. Cu toate astea, înainte de a se hotărî să se așeze cu adevărat la Basra, el mai plecă o dată spre vest, însoțind flota arabă în prima ei expediție împotriva Siciliei. Se pregătea ceva cu totul deosebit de călătoriile de explorare realizate până atunci, expediții care, cel puțin pe față, nu-l puneau pe Al Patruzeci și cincilea în slujba explicită a vreunei puteri. Aflat în 667 pe corăbiile ce atacau în adâncime Bizanțul, poziția lui Husein deveni fără echivoc și Apollonius din Roma dispăru pentru totdeauna.

Că Al Patruzeci și cincilea a trecut cu arme și bagaje de partea arabilor o dovedesc și câteva remarci din jurnalul din Orientul îndepărtat, unde nu s-a sfiit să-și râdă de bazileu și de marii dregători din capitala Imperiului. Husein preciza deja de atunci că și Constans și-a mutat reședința de la Constantinopol la Siracuza, după ce el însuși, Al Patruzeci și cincilea, a părăsit acel loc compromis pentru a se stabili la Golful Persic. Ceea ce înseamnă că familia l-a urmat cel târziu înainte de acea enigmatică expediție în Asia și că, simțindu-se în siguranță, fiul lui Apollonissimus putea să-și permită să dea cu tifla unui trecut neplăcut sau unor persoane ce l-au jignit în vreun fel. Ceea ce-l face pe scrib să se îndoiască de limpezimea amănuntelor în general acceptate din biografia atât de des și diferit scrisă a personajului și să bănuiască plecarea în Orient forțată și grăbită, fapt care, însă, nu reiese din nici una dintre numeroasele versiuni în circulație. Surprind puținele informații despre șederea lui Apollonius din Roma la Constantinopol, lipsa datelor despre relațiile sale cu autoritățile, statutul echivoc al celui ce furniza apreciatele și exactele „hărți ABRAXAS” și care se afla la originea romanelor de aventuri atât de gustate, statut ce ar fi trebuit să-i confere o aură de celebritate și să-l pună, într-un fel sau altul, în relații cu mai-marii zilei… Nimic nu este clar. Nici graba cu care îi găsește pe arabi, nici cum de este imediat acceptat de aceștia, nici cum de părăsește lumea creștină, ilustrată atât de pregnant de tatăl său (pe care, să nu uităm, se pare că l-a venerat, după modul cum l-a urmat și după modul cum pretinde legenda că s-ar fi despărțit Apollonissimus în același timp de lume și de fiul său). Nici misterul expediției din 665/6, undeva în Orient, fără a se putea stabili exact unde, nici natura și, nu în ultimul rând, nici relațiile sale (încă neelucidate) cu charidjiții (sau kurayșii), nimic nu este clar… între plecarea lui Apollonius din Roma din Constantinopol și sosirea lui Husein la Basra există o mare pată albă. Prea multe surse existente despre viața Celui de Al Patruzeci și cincilea, de care s-a mai plâns scribul, se limpezesc abia o dată cu atacul naval asupra Siciliei. Cei zece sau doisprezece ani nu lipsesc nici ei, dimpotrivă, însă sunt atât de (ostentativ?) acoperiți de nenumărate detalii total nesemnificative și parazite, încât scribul are impresia că acele locuri ar fi dinadins mâzgălite cu semne, spre a nu mai putea fi citit niciodată originalul. Niciodată? Un cuvânt pe care scribul nu dă nici o ceapă degerată!