Mâna albă (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

AL PATRUZECI ȘI ȘASELEA

– Păgânul –

(655-700)

Sectorul interzis (continuare) sau negarea timpului

Fiul Geographului Califului a fost primul păgân într-o lume de habotnici ortodocși și de habotnici eretici. Scribul a ales termenul de „păgân” în lipsa altuia mai bun, conștient fiind că sensul cuvântului folosit nu acoperă nici pe departe ceea ce a reprezentat Al Patruzeci și șaselea cu adevărat.

În Dicționarul explicativ al limbii române, „păgânul este o persoană care se închină zeilor sau idolilor; numele dat de creștini celor ce sunt de altă religie (în special turcilor mahomedani), ca și persoanelor ce nu au nici o religie, care nu cred în Dumnezeu sau nu au primit botezul”. De asemenea, se precizează, păgânul, în sens figurat, este un „om rău la suflet, crud, nemilos”. Analizând prima definiție, vom recunoaște cu greu în spatele ei personajul nostru. Al Patruzeci și șaselea nu s-a închinat nici unui zeu tradițional, cu atât mai puțin unuia dintre idolii considerați pe vremea lui „barbari”. Oficial, el a fost creștin, a fost botezat la Constantinopol, cu mult înainte ca Geographul să-l fi adus, împreună cu mama, Ia Basra. Despre turci încă nu putea fi vorba. Geographul (sau Apollonius din Roma), e adevărat, a devenit Husein. însă nu avem nici o dovadă că apropiatul charidjiților ar fi fost el însuși un adept al Profetului. Geographul s-a simțit bine printre musulmani, a fost ajutat de aceștia în expedițiile sale, a organizat primul „institut geografic și cartografic arab”, a fost preluat de tradiție drept un savant mahomedan. în privința aceasta, da, Husein ar fi putut fi numit păgân, în sensul de adept al unei alte religii, în speță a Islamului. Dar pentru imperialii din vremea aceea, păgâni au fost și cei ce se jurau pe orice altă divinitate decât cea oficială, păgâni erau-barbarii. Că Al Patruzeci și șaselea avea totuși o religie (deci nu era o persoană „care nu are nici o religie”) vom vedea în curând. Că această religie era dedicată lui Dumnezeu nu așa cum îl percepeau pe Acesta ceilalți oameni este o altă poveste. Sensul figurat de „om rău la suflet, crud, nemilos” este discutabil. Dacă pornim de la premisa că toți cei ce nu cred în aceleași valori morale ca noi sunt răi la suflet, cruzi și nemiloși, atunci putem să-l considerăm pe fiul lui Husein chiar și păgân. De asemenea, dacă ar fi să ne luăm după zvonurile ce înconjurau viața secretă a ultimilor săi douăzeci de ani.

Pe de altă parte, nici eretic nu poate fi socotit Al Patruzeci și șaselea, în sensul de „greșit”. Ereticii nu erau decât niște credincioși ce se abăteau de la dogma stabilită și introduceau (sau excludeau, sau înlocuiau) unul ori mai multe precepte considerate neconforme cu învățătura acceptată. Ei mergeau pe drumul oficial, doar că greșeau într-un anume loc, puțin într-o parte sau în cealaltă. Până ce dogma creștină nu a devenit o cale bătătorită, era firesc, chiar dacă nu și scuzat, ca unii mergători să se abată de la firul oficial. Pe vremea Celui de Al Patruzeci și șaselea, calea era, de acum, bine marcată și totuși disputele teologice erau numeroase și nesfârșite, monophisiții, apoi monoteliții și, mai târziu, maroniții constituind doar câteva exemple la îndemână. Edictul „Ekthesis” al împăratului Heraclios și, zece ani mai târziu, edictul „Typos” al împăratului Constans II, Conciliul de la Lateran sub Papa Martin I sau Cel de Al Șaselea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol sub Papa Agathist s-au preocupat în toată perioada respectivă doar de această singură problemă. Sfântul Maxim Mărturisitorul și cei doi tovarăși ai săi cu numele Athanasie au îndurat martirajul pentru părerile lor. Nimic din această înverșunare nu i se poate atribui Celui de Al Patruzeci și șaselea.

Fiul Geographului n-a fost un nebotezat, n-a fost un eretic și n-a fost un ateu. în lipsa sa de pricepere, scribul îl va numi (totuși) Păgânul.

Pe de altă parte, Al Patruzeci și șaselea, spre deosebire de cei mai mulți dintre ascendenții săi, n-a realizat nimic deosebit în viață, numele său nu se găsește în enciclopedii, nici măcar în cele de strictă specialitate. Cu toate acestea, un cercetător încăpățânat mai poate găsi urmele de praf ale trecerii sale. Pentru că fiul Geographului n-a făcut doar parte din marea mulțime a celor ce se nasc, ajung la maturitate, îmbătrânesc și mor, plecând pur și simplu din mijlocul și din conștiința micii lor comunități. Al Patruzeci și șaselea a stârnit spiritele, a intrat în limbajul comun, a fost afurisit, numele i-a fost interzis de mai multe ori și din mai multe pricini. Doar pentru vina lui cea mai mare nu a fost alungat din memorie, pentru vina de a fi întrerupt un șir ilustru nu numai prin viața-i netrebnică, ci și prin influența proastă avută asupra urmașilor săi direcți, aruncându-i atât de jos, încât au trebuit să treacă generații până să găsim un nou reprezentant al Celor O Sută în elita cetăților pe care le-au colindat.¹

Al Patruzeci și șaselea s-a născut în anul 655, la Constantinopol. Tatăl său, un bun cartograf, se făcuse cunoscut prin faptul că hărțile sale erau nu numai foarte exacte, încât te puteai încrede în ele pe drum, dar erau și foarte decorative și multă lume înstărită le cumpăra pentru a-și împodobi casa cu ele. în afară de aceasta, hărțile Geographului erau însoțite și de legende neobișnuit de ample, adevărate nuvele, ce dădeau un sens narativ desenelor. Odată ajunși în metropolă, bizantinii nu erau foarte doritori de călătorii reale, însă cu atât mai mult îi cucerea ideea unor peripeții extraordinare și lipsite de riscuri concrete. Așa că hărțile tatălui Celui de Al Patruzeci și șaselea, în copilăria acestuia, se vindeau bine, chiar dacă nu pentru utilitatea lor practică.

Copilul avea să-și cunoască părintele abia peste câțiva ani, și este remarcabilă coincidența că atâția dintre strămoșii săi au fost părăsiți într-un fel sau altul de tații lor, pe care, apoi, fiecare dintre ei se încăpățâna să-l caute ani în șir. Doar că fiul Geographului n-a trebuit să facă eforturi deosebite în această privință. Al Patruzeci și cincilea era mai tot timpul pe drumuri, expedițiile sale tindeau spre marginile lumii, însă, de oricât de departe, Apollonius revenea la familie. Iar cât lipsea, avea grijă să nu le lipsească nimic celor rămași acasă. Pruncul s-a născut într-un cămin îmbelșugat, într-o clădire spațioasă, a copilărit într-un cartier liniștit, n-a știut ce este foamea și cum se manifestă lipsurile. Tatăl, pe care nu prea l-a cunoscut, era mereu prezent în povestirile mamei și ale servitorilor.

Geographul se mutase la Constantinopol cu cinci ani înaintea nașterii fiului său. în acest timp făcuse mai multe expediții spre sudul Africii, de două ori pe coasta de est, o dată de-a lungul Nilului. Lipsise mult de acasă, însă a revenit de fiecare dată înarmat cu schițele unor noi hărți și cu bogății din țările uimitoare pe unde a fost. în 652 a reușit să-și deschidă un atelier de copiat hărți și, după ce el termina un exemplar, angajații săi îl multiplicau cât mai fidel. Astfel s-a născut un stil care a apucat să se facă deosebit de apreciat și, cât timp stăpânul lipsea, fiind dus într-o altă călătorie de unde să se reîntoarcă având noi schițe, acasă hărțile erau multiplicate fără încetare și comenzile depășeau cu mult posibilitățile atelierului, chiar dacă și acesta se dezvolta pe măsură ce se formau alți ucenici capabili să realizeze copii de calitate. în 653, Apollonius din Roma, cum mai era cunoscut pe vremea aceea Geographul, s-a căsătorit cu fiica șefului atelierului său, om cu carte și cu oarecare bunăstare. Astfel nu s-a creat o mezalianță din nici o parte, familia era în cea mai deplină siguranță câtă vreme soțul lipsea, iar afacerile mergeau înainte. Și, cum afacerile acestea făceau parte dintr-un domeniu atât de exclusiv, fără nici un fel de concurență, Geographul n-a trebuit să se teamă de rivalitățile și răutățile celor din jur sau de cele ale mai-marilor zilei. Aceștia, urcați vremelnic și nesigur pe soclurile lor pe cât de impunătoare, pe atât de fragile, obișnuiau să acapareze prin orice mijloace bunurile celor ce se ridicau. Apoi venea o schimbare de împărat și erau la rândul lor înghițiți de cei cățărați pe creasta noului val. Așa era la Constantinopol de când lumea, fie că-ți țineai averile ascunse, trăind o viață modestă, fie că străluceai ca un fluture de-o vară. Puțini s-au menținut multă vreme la înălțime, dar Geographul era puternic prin știința sa, știință ce nu se întrepătrundea cu interesele nimănui. Nefiind vânat, Apollonius nu trebui să se teamă prea tare că metamorfozarea sa în Husein va naște vorbe la Constantinopol, atât timp cât atelierul mergea de minune mai departe, hărțile erau cerute și împodobeau casele cele mai puternice, iar semnătura de pe planșe era Abraxas, deci nici Apollonius, nici Husein.

Copilul, născut în anul în care tatăl său pleca în propria-i expediție, de data asta în Orient, nu va simți toate astea. El va crește înconjurat de rude și de servitori, ca și de aura îndepărtată a unui părinte fabulos. Dar rudele erau tot mai neliniștite. Până atunci, Apollonius se întorsese de fiecare dată după câteva luni sau după cel mult un an. De data asta, în locul său veniră, prin câțiva mesageri tainici, doar misive cu vești vagi, cu bani și cadouri. Pe cei de acasă nu-i intrigau darurile neobișnuite (bijuterii de forme necunoscute, fructe ciudate, o maimuță vie cu care să se joace copilul, condimente cu gusturi greu de definit), cei de acasă erau speriați de calitatea solilor. Emisarii nu erau dintre oamenii plecați cu Apollonius, ci străini cu pielea întunecată, cu trăsături diferite ale feței, vorbind prost greaca sau, dimpotrivă, indivizi părând a fi venit direct de sub coloanele de pe Mese sau din port. Și unii și alții, mesagerii aceștia aveau numeroase lucruri ce nu se potriveau cu așteptările; erau mai degrabă tăcuți, impenetrabili, nedând niciodată mai multe detalii decât părea să le fi fost permis. în felul acesta se puteau afla foarte puține despre Geograph și lipsa lui atât de îndelungată mărea suspiciunile.

În sfârșit, pe neașteptate, pe când Al Patruzeci și șaselea abia împlinise șapte ani, sosiră, într-o seară, mai mulți indivizi cu pielea bronzată și cu o scrisoare imperativă de la Apollonius, însă, de data asta, semnată Abraxas, la fel ca și hărțile. Scrisul era neîndoielnic al său, dar rudele, adunate în grabă, avură totuși temeri să nu fie o cursă: de prea multă vreme nu fusese stăpânul acasă, de prea multe ori nu aflaseră nici un amănunt despre noua lui viață de la trimișii ciudați sosiți cu aur, daruri și bani. Aproape că uitaseră cum arată șeful casei, vremurile erau tulburi, te puteai aștepta la orice. Plecarea în grabă, în lipsa aproape oricăror explicații, neîncrederea pe care o inspirau cei ce trebuiau să-i ducă… să-i ducă unde?…, toate astea îi făcură să ezite. însă fură luați aproape cu forța, aproape răpiți. Părăsiră Constantinopolul noaptea, călătoriră cu o corabie necunoscută și, deși erau tratați cu mult respect, ei se simțeau tot mai înfricoșați.

Cu atât mai uriașă le-a fost surpriza când au găsit în Basra un Apollonius devenit Husein, dar stăpânul unui domeniu de vis, unde se îmbulzeau tot felul de servitori și funcționari, toți închinându-se unui alt crez și, mai ales, într-un alt mod. Totuși, siguranța lui Apollonius/Husein le dădu și lor siguranță, viața opulentă și total diferită de cea cu care fuseseră obișnuiți îi făcu dependenți de șeful familiei și mai mult decât înainte.

Totul părea desprins dintr-o corografie, dintr-un fragment al ciudatelor locuri de pe hărțile vândute cu atâta succes la Constantinopol, ciudatele locuri socotite de mai toată lumea drept rod al unei imaginații bogate, chiar dacă, pe față, harta era acceptată drept hartă. Familia însăși se pomenise mutată într-un teritoriu marca Abraxas.