Mâna albă (68)

Mâna albă. În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Infandus a respectat Decalogul și Cea de-a unsprezecea poruncă: el n-a părăsit niciodată incinta necropolei. Necropolă care s-a dovedit infinită și în timp, și în spațiu. Un rezervor de energie. Un rezervor de energie.

Între 4 decembrie și 25 decembrie, au loc mai multe lovituri ale Mâinii Albe ca oricând. Este evident că noua ei conducere voia să mascheze prin acțiuni cât mai îndrăznețe schimbarea produsă. Apoi, în ziua de Crăciun a anului 768, se răspândește un zvon care, în câteva luni, va străbate meridianele: Mâna Albă dorește pacea universală și se declară garantul ei.

În fapt, la 25 decembrie a acelui an, Mâna Albă are din nou o conducere stabilă și are grijă ca datele importante ale recentelor evenimente să fie aniversate în cadrul unor ceremonii menite să legitimeze trădarea. Carloman, socotit unul dintre responsabilii întreruperii brutale a șirului, moare, desigur, tot la un 4 decembrie, trei ani mai târziu, iar Carol, marele învingător, este încoronat de Papa Leon al III-lea în ziua de Crăciun a anului 800. Atunci, în anul 800, Mâna Albă, „garantul păcii universale”, își deconspiră pentru ultima oară căpetenia marilor lumii și „invizibililor”. însă urmașii lui Infandus, „cel copil și cel puțin vorbitor”, își despart tot mai evident destinul de cel al confreriei.

În măsura în care acest lucru este posibil.

Noaptea de 4 decembrie 768 a fost pe punctul de a distruge construcția și norocul scribului. Dar lanțul continuă, chiar dacă în modul cel mai neașteptat. Contururile tot mai estompate și tot mai înșelătoare ale urmașilor savantului de la Basra se insinuează asemenea unei umbre și scribul a avut extraordinara șansă ca Dumnezeu să dorească și el ca umbra să fie sesizată de scrib. Restul este muncă și răbdare. Și speranța ca extraordinara șansă să nu se stingă. Speranță în speranță.

Scribul își continuă povestirea.

AL PATRUZECI ȘI NOUĂLEA

– (Le) Pamati –

(725-768)

Despre implacabilele „tabele ale răului’

Fiul lui Infandus, Pamati, părea să facă parte dintre acele viețuitoare ce se nasc cu cartea destinului gata scrisă. Asemenea puiului de găină abia ieșit din ou, a cărui soartă neputând s-o modifice decât un erete sau o boală, fiind evident încă din prima clipă că pasărea va crește, va face la rândul ei ouă și va sfârși, într-o zi, în burțile unor oameni. Al Patruzeci și nouălea a văzut lumina zilei în cimitirul de lângă Roma și și-a petrecut primii ani printre morminte. La fel ca și tatăl său, și el a fost crescut spre a fi pregătit pentru cel mai desăvârșit anonimat, asemenea strămoșilor direcți: Al Patruzeci și nouălea era pregătit să nu se deosebească prin nimic exterior de ceilalți oameni, spre a nu putea fi identificat decât de cei ce trebuiau să-l recunoască. Trăind foarte simplu, mâncând modest și ne- având parte de ceva ce să depășească strictul necesar supraviețuirii, copilul n-a fost nici privat de haine și de anumite obiecte. Nu i-a lipsit nimic – având puțin, avea de toate.

La început, a crescut împreună cu surorile sale și cu ceilalți copii veniți pe lume în cimitir. Femeile aveau grijă de prunci, aveau grijă ca odraslele să nu se piardă de familie și să nu se avânte în locuri nepotrivite. (Necropola era foarte mare, ea forma un univers divers și aparent nesfârșit. Nu simțeai acolo nici o clipă că te-ai afla într-un spațiu limitat sau limitabil: pericolul era doar acela că te puteai ușor rătăci.) Viața se desfășura fără incidente și singurele surprize proveneau din cunoaștere. Altă aventură nici nu există, l-a învățat de timpuriu bunicul.

Conform filosofiei lui Infandus, copilul a aflat devreme că el era purtătorul unor responsabilități aparte, că este foarte puternic și că trebuie să-și asume cu modestie și fermitate poziția într-un cadru precis. La fel cum i-a cerut și Levantinul Celui de Al Patruzeci și optulea să respecte Cele Zece Porunci și citatul livian, și nepotul a fost educat în același spirit. însă, deja după foarte puțin timp, bunicul a adoptat o altă conduită față de Pamati. Levantinul, care n-a mai fost auzit de străini să vorbească decât cu morții, s-a ocupat personal de creșterea nepotului, față de care nutrea o dragoste aparte, total neașteptată la bărbatul tăcut, înspăimântător și atât de diferit de toți ceilalți oameni. Socotit de rudele decedaților mai degrabă un Caaron decât un administrator al cimitirului, iar de către foarte puțini drept adevărata căpetenie a Mâinii Albe, Al Patruzeci și șaptelea s-a păstrat zeci de ani inabordabil de către străini și cunoștințe, nemaicomunicând cu lumea decât prin gura fiului său mai mare (și, o vreme, prin a celui de-al doilea născut al său). Dar pe Pamati, Levantinul îl lua cu sine în lungi plimbări solitare și, chiar dacă nimeni nu putea ști ce-i spunea nepotului – și dacă-i spunea cu adevărat ceva cu vorba –, timpul petrecut împreună de cei doi era considerabil. Lucru socotit normal de către inițiați (și numai de ei): copilul se bucura din fragedă pruncie de o educație specială în vederea rolului copleșitor ce-i era hărăzit.

Lui Pamati, Levantinul nu i-a pretins și respectarea Celei de-a unsprezecea porunci, aceea de a nu părăsi niciodată necropola. „Invizibilii”, sau gradele pneumatice ale Mâinii Albe, au ajuns la concluzia că spațiul circumscris al cimitirului este doar o convenție, incapabilă de a obliga spiritul să rămână prizonier. Prin firea sa, Infandus era predispus doar la organizarea confreriei, lucru ce se putea realiza și de acolo. Pamati, în schimb, era predestinat de către bunicul său spre imaginație. Rigoarea Celui de Al Patruzeci și optulea i se părea necesară, dar și suficientă. Nepotul adorat nu trebuia să simtă constrângerile nici unei bariere.

La vârsta de zece ani, băiatul a fost luat din grija femeilor și ținut în apropierea Levantinului. Cei doi au început să fie văzuți mai toată vremea împreună, însă tânărul se bucura și de asistența unor instructori special aduși: un călugăr de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, un arab din Asia și un evreu din Italia. Pafnutie fusese, la un moment dat, favoritul starețului și nimeni nu se îndoia că va deveni, Ia rândul său, stareț. însă, o dată cu primele măsuri iconoclaste ale întâiului împărat isaurian, Leon III, bătrânul și savantul egumen s-a lăsat târât în disputele icoanelor și, după ce s-a opus episcopului său, a fost acuzat de erezie și depus. Pafnutie l-a conjurat să-i permită să rămână lângă el, însă starețul i-a poruncit să fugă, să plece la Roma și să-i explice papei ce se întâmplă la Constantinopol. Sfântul Părinte știa prea bine cum a fost batjocorit și dat jos chipul lui Christos de deasupra porții Chalke și cum bazileul punea să fie distruse toate icoanele. Grigore al Il-lea l-a anatemizat pe împăratul iconoclast, dar avea probleme, în primul rând, cu menținerea a ceea ce a mai rămas din Italia romană; de aceea l-a pasat pe Pafnutie unui episcop, cu care călugărul răsăritean nu a găsit un limbaj comun. O nouă audiență la papă nu s-a soldat decât cu exclamații aprobatoare din partea lui Grigore și cu sfaturi de a învinge anticristul prin credință și răbdare. Pafnutie și-a dat seama că solia sa este fără speranță, mai ales în clipa când a realizat că papa nu are nici o posibilitate concretă de a interveni în disputa imaginilor din Orient. Totuși, Grigore l-a rugat pe Leon al IlI-lea să-l cruțe pe fostul stareț al Mănăstirii Studion, doar că, între timp, acela se înălțase la Domnul. Vestea fu cumplită pentru călugărul bizantin, care a dorit să se retragă în pustiu: oricum, el nu mai avea încotro se îndrepta. O vreme, papa a promis că o să-l trimită cu un grup de monahi în Britannia, însă expediția, din pricina neîncetatelor războaie din nord, se tot amâna. Până la urmă, Pafnutie a ajuns în „Groapă”, unde celebra ultima slujbă pentru decedații cei mai săraci sau cei mai greșiți.

Arabul, al doilea dascăl al lui Pamati, provenea din Yathreb. El săvârșise unul dintre păcatele capitale și încerca să-și piardă urma. Lucru pe care-l repeta și neîntrebat oricui, refuzând totuși să dea mai multe amănunte în legătură cu grava eroare comisă. Pretindea că se numește ibn al’Malek și se refugiase, de asemenea, în „Groapă”. însă, atunci când îl cunoscuse pe Pamati, locuia, de acum, într-o criptă veche din „Valea nimănui”.

Al’Malek era omul insinuărilor. El rar obișnuia să spună un lucru până la capăt și, de aceea, în legătură cu enunțurile sale orice concluzie era posibilă. Foarte credincios, arabul respecta întocmai Coranul, din care repeta pe de rost fragmente lungi. în rest, în vorbirea curentă, abia dacă ducea o frază până la jumătate, oprindu-se brusc din rostit și rămânând cu o Figură întrebătoare ce-l obliga pe interlocutor să termine spusa. Apoi continua, tot cu jumătăți de frază, să comenteze dacă i-a fost completat corect sau nu gândul. Discuțiile cu el se desfășurau într-acest mod aparte și nu erau niciodată cu adevărat încheiate. Nici chiar în privința numelui nu i se cunoștea cu certitudine cel adevărat, ci doar o trimitere posibilă.

Evreul, cel de-al treilea dascăl, făcea parte dintr-o veche familie, stabilită cu multe generații în urmă la Ravenna. Copil fiind, asistase la măcelărirea aproape a întregii comunități din orașul său natal. Fusese prea mic pentru a putea înțelege motivul invocat al represaliilor. Investigațiile sale ulterioare au dus la rezultate diferite, însă de Fiecare dată cauzele omorului în masă i se păreau absurde. Familia i se bucurase de bogăție și prestigiu și cu ocazia aceea tragică nu pătimise alături de ceilalți conaționali. Dar copilul refuza să mai rămână într-un spațiu unde s-au putut petrece asemenea grozăvii. Și unde s-ar fi putut repeta oricând. Formula rostită la nesfârșit și cu un zâmbet trist de către tatăl înțelept, „să fii evreu e o meserie riscantă”, i se părea inacceptabilă, în primul rând, pentru că nu era de acord că iudaismul ar fi o meserie, tânărul necrezând nici în predestinarea absolută, nici în puterea nelimitată a liberului arbitru. („Meseria ți-o alegi. Și religia ți-o alegi? Nu, cu religia te naști. Dar și cu meseria te naști?”) Evreul nostru – îl chema Țipor – credea, mai degrabă, că ești ales și nu că alegi tu. Cu cât te opui mai mult, cu atât ești mai nefericit, fără a reuși, de regulă, să schimbi mare lucru. Dacă izbândești, poți fi considerat un ales, iar aleșii sunt iubiți de Dumnezeu. Țipor a plecat din Ravenna.¹ Nu și-a schimbat nici religia, nici obiceiurile. împreună cu Pafnutie și cu al’Malek, s-a ocupat de educația lui Pamati.

Alegerea instructorilor nepotului Levantinului ar fi stârnit discuții oriunde în afara cimitirului unde au acționat acești educatori. Al Patruzeci și șaptelea n-a adus profesori din Roma, care mai furniza chiar și în acea perioadă atât de grea principalii dascăli pentru descendenții familiilor înstărite din Peninsulă, însă și pentru noile regate din nord și din nord-vest. Levantinul a ales reprezentanți ai marilor religii monoteiste și i-a acceptat venind de departe. Asta ar pleda pentru vederile suprastatale ale șefului Mâinii Albe, pentru vocația universalistă a lui Infandus. Dar, Ia fel de bine, alegerea putea să constituie și simplul rod al întâmplării că acei trei bărbați învățați s-au nimerit – alături de atâția alții – să se afle în necropola de lângă Roma, un loc devenit el însuși cosmopolit și sfidător la ordinea instituită. Oricum, Pamati a beneficiat de o educație pe măsură, iar el s-a format în spiritul ei ușor conspirativ, ușor predispus spre scenarii diferite, îngăduindu-și interpretări provenind din spații tradițional adverse, însă necontrazicându-se prea adânc de fiecare dată.

La vârsta de optsprezece ani, Al Patruzeci și nouălea vorbea curent în șase limbi diferite, „fiind capabil chiar să gândească în fiecare dintre acestea, fără a trebui să-și traducă înainte de a se exprima”, poseda profunde cunoștințe de matematică și muzică, de astronomie și geografie a Terrei, de taumaturgie și de științe secrete. Se pare că Pamati ar fi devenit cel mai celebru și cel mai pasionat specialist în paleografie din întregul ev mediu. Scrierile vechi i-au relevat că totul este relativ într-o istorie uimitor de unitară și de repetitivă. La vârsta de optsprezece ani, va deveni autorul unui tratat despre canonul muzical, repetiția .istorică și șirurile aritmetice, tratat despre care se afirma că ar fi repus în circulație secrete provenind din învățătura lui Pythagora. Lucrarea nu ni s-a păstrat și nici n-a prea făcut vogă sub numele autorului ei, deși a fost citată și tradusă în mai multe limbi. însă anonimatul impus descendenților Levantinului a fost respectat și de Pamati.