În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Pentru noaptea de 5/6 decembrie, Infandus convocă o întâlnire a tuturor căpeteniilor Mâinii Albe pentru, se presupune, a-și oferi demisia, drept plată a eșecului politicii sale din ultimele luni.
Întâlnirea aceea n-a mai avut loc. Cu o noapte mai devreme, la 4 decembrie 768, toți bărbații și copiii de sex masculin, până la a treia spiță colaterală din familia lui Infandus, au fost uciși într-un ceremonial pomenit, dar nu și descris. Scribul nu exclude ipoteza ca (și) Infandus însuși să fi pus la cale acel măcel: oamenii, indiferent de funcție, nu sunt nimic; Mâna Albă era cea care conta; Al Patruzeci și optulea a greșit în opțiuni, iar spița sa nu prevestea nimic bun; confreria trebuia salvată.
Doar că, în felul acesta, s-a creat un precedent extrem de periculos. Trei săptămâni mai târziu, cei ce au participat la acel ritual macabru, ducându-l la îndeplinire, au murit și ei. Mâna Albă a primit din nou un șef ce nu putea fi judecat de nimeni, iar „afară” cataclismul a trecut neobservat.
Iată varianta cvasioficială. Ea avea avantajul de a împăca realitatea cu aparențele: conducătorii Mâinii Albe ar fi fost primii care se dădeau la o parte – cu tot neamul lor – dacă interesele confreriei o cereau.
Levantinul nu mai era de față spre a-l apăra pe nepotul iubit cu o dragoste tiranică. în schimb, relațiile timpurii proaste dintre Infandus și Pamati au avut darul de a facilita acest deznodământ.
În același Magnum Compendium Uniuersalis există o variantă mai plauzibilă. Al Patruzeci și nouălea și-a terminat blestematele tabele și a ajuns la concluzia că și asupra familiei sale se va abate o nenorocire la o dată anume. Pamati era fericit: ai lui nu erau primejduiți să intre în Marea Uitare. în noaptea respectivă, rudele i-au fost aduse mai cu binele, mai cu forța în „Buricul cimitirului”. Oamenii lui Pamati au înțeles că este vorba de un complot și că Al Patruzeci și nouălea, sătul de fațeta tot mai ostentativ morală a Mâinii Albe, voia să apuce puterea și să refacă banda inițială de bagauzi.
A urmat un măcel general și sursa citată pretinde că Infan- dus, realizând situația, ar mai fi reușit să-și omoare personal fiul, ceea ce vine și în sprijinul variantei oficiale. Ultimul ar fi fost ucis Finio, descendentul lui Pamati. Acoperit de răni, acesta ar fi sărit să-și apere toate rudele, care, unele, se omorau între ele.
Ca și în cazul dascălilor, și în privința propriei sale familii, tabelele lui Pamati s-au împlinit. S-au împlinit întocmai, chiar dacă se pare că Al Patruzeci și nouălea nu și-a imaginat cu adevărat că profețiile or să-l lovească și pe el. Murind, el își văzu opera confirmată.
Și Pamati a murit în 768 și a fost adăugat neamurilor sale.
Deși retezată, spița Celor O Sută n-a putut fi stârpită. După Pamati n-a urmat doar Cel de Al Cincizecilea, ci și ceilalți, cei ce au venit să continue șirul. Și, chiar depărtându-se de Mâna Albă, nemaifiind la curent cu stadiul cercetărilor întreprinse de „invizibili” despre „armonia universală”, ei, urmașii lui Infandus, ai lui Pamati și ai lui Finio, vor reprezenta Fiecare câte un număr și câte un sunet din taina acelei formule pe care înțelepții n-au găsit-o încă sau au preferat să n-o murdărească aruncând-o printre ignoranți.
AL CINCIZECILEA
– Finio –
(745-768)
Universul lui Finio
La plecarea lui Pamati în călătoria sa de inițiere, curând după moartea Levantinului, cei trei învățați din cimitir au început să se ocupe de fiul Celui de Al Patruzeci și nouălea. „Copilul avea cinci ani și era precoce”, a notat scribul și a adăugat: „Cei trei mentori vor avea o sarcină dificilă”. Bunul cititor își mai amintește, poate, de imensele probleme create de Pamati dascălilor săi, chiar dacă, atunci când aceștia au primit misiunea de a se ocupa de copilul copilului, nimeni n-ar fi putut încă bănui până unde va merge nebunia Celui de Al Patruzeci și nouălea și cât de grave vor fi urmările acelei nebunii. Dacă, până și în comparație cu un asemenea antecedent, îi putem căina pe cei trei învățați fiindcă au fost obligați să se ocupe de educația și instrucția unui băiețaș de doar cinci ani, înseamnă că, într-adevăr, toate superlativele imaginate de mintea omului sunt spulberate de voința lui Dumnezeu. „Cel mai” rămâne doar hotarul până unde li se îngăduie, la un moment dat, muritorilor să privească.
Al Cincizecilea, strănepotul Levantinului, nepotul lui Infandus și fiul lui Pamati, născut ca și bunicul și tatăl său în necropola romană, va fi notat de către scrib drept „Finio”. De data asta, scribul trebuie să recunoască smerit că numele (sau cog- nomenul) a fost mai potrivit decât s-a priceput el să născocească și că l-a preluat întocmai. Personajul n-a intrat în istoria cea mare, nu a fost cunoscut decât de foarte puțini inițiați, marii specialiști ai acelor timpuri nu-l trec în glosarele lor. Câteodată, Al Cincizecilea s-a ascuns sub porecla FINGO, altă dată, sub cea de FINIO; scribul, crezând cu atâta tărie în rolul covârșitor al întâmplării, are convingerea că aceasta nu reprezintă decât limitele în care îi este permis liberului arbitru să se miște, întâmplarea este borna ordinii divine. Doar astfel este întâmplător că fiul lui Pamati, Finio sau Fingo, a purtat acest(e) nume. Finio are sensul de „a limita”, de „a stabili”, de „a termina”. Dar cuvântul are și tâlcuri substantivale: „graniță”, „limită”, „scop” sau „sfârșit”.
Inițial, Finio s-a găsit trecut în înscrisuri drept „Fingo” și scribul a fost tentat să creadă că, la fel ca de atâtea ori, copierile repetate au modificat cuvântul și sensul, întrucât se va vedea că FINIO va acoperi, ca nici o altă vorbă, destinul Celui de Al Cincizecilea (și nu numai). în vreme ce FINGO pare să reprezinte introducerea lexicală ideală a acelei deveniri. FINGO se poate traduce prin „a forma”, „a modela”, „a turna în metal”, „a aranja”, dar și „a atinge”, „a crea”, „a-și imagina”, „a proteja” sau „a ilustra”.
Chiar dacă n-ar fi fost deloc improbabil ca Finio să se fi născut din greșeala unui copist, ordinea folosirii celor două nume rămâne miraculoasă: tot restul comentariului scribului în legătură cu trecerea Celui de Al Cincizecilea nu face decât să ilustreze (cf. FINGO) sensurile ambelor cuvinte.
Încă o singură remarcă: Finio (Fingo) începe cu maleficul „F”. Cel ce n-a fost înlocuit cu uzata formulă „Ph”. Câteodată, în scrieri, Finio (Fingo) este notat prescurtat (practică destul de comună și în multe alte cazuri): atunci el apare „F” sau chiar „EP…
În rest, iertate fie, de acum obișnuitele, stângăcii ale scribului. Nomen et omen. Scribul se încăpățânează să detalieze ceea ce cuvântul a sintetizat exhaustiv.
Femeile joacă un rol subtil în istorie, însă, de obicei, se ascund în spatele bărbaților, pe care nu încetează să-i inspire. Despre tovarășele de viață ale celor mai mulți dintre Cei O Sută rar aflăm câte ceva. Doar gelozia tiranică a Levantinului față de oricine se apropia prea tare de nepotul preaiubit ne-a dat indicii despre familia lui Pamati. Acesta a avut primul copil cu o femeie care s-a prăpădit la nașterea băiatului. După aceea, Finio a mai avut o soră și mai mulți frați. Voci răutăcioase au insinuat că prima nevastă a lui Pamati ar fi căzut victimă pizmei Levantinului, lucru ce ține mai mult de ingredientele legendei. Dar astfel am aflat acel episod tragic pentru întâia oară: mama lui Finio a murit la nașterea sa, fapt ce stă la originea altor două mituri deosebit de importante pentru înțelegerea vieții Celui de Al Cincizecilea.
În popor dăinuie, din cele mai vechi timpuri, poveștile cu strigoi. Biserica nu era (încă) părtașă la acele istorii mai curând macabre, întrucât revenirea în lumea aceasta a sufletelor morților părea mai degrabă o reminiscență atavică a credințelor arhaice părăsite doar parțial și provenite din religiile precreștine și din legendele barbarilor încă nebotezați. Vor trebui să mai treacă veacuri până ce ierarhii vor stabili doctrina creștină coerentă în legătură cu vizitele morților pe pământ. însă ostilitatea trecătoare a Bisericii n-a reușit să alunge din mijlocul oamenilor strigoii. Aceștia își făceau, în mod repetat, apariția, îi speriau pe vii și aduceau, uneori, mesaje din lumea morților. Respectivele spirite neliniștite, rătăcind periodic printre muritori, mai precis, făcându-se din când în când perceptibile pentru aceștia, se recrutau, în special, dintre acei decedați ce, din anumite motive, nu-și puteau găsi liniștea. Era vorba despre acele duhuri ale răposaților ce nu reușeau să ajungă în Ceruri întrucât fie au păcătuit peste măsură și se cerea să-și ispășească în lungi itinerarii damnate greșelile, fie spiritele proveneau de la persoane
moarte în condiții neobișnuite, necuvenindu-se să fie înmormântate după datina creștinească. De exemplu, cei ce se prăpădeau înecați sau în incendii devastatoare. Sau sinucigașii. Sau copiii decedați înainte de a apuca să fie botezați. Sau greșiții în erezii ori cei ce nici nu erau creștini, în special evreii și cei proveniți din neamuri barbare ce se nimereau să atace ținuturile Imperiului. Mai puțin clară apare pricina pentru care femeile moarte la nașterea copiilor erau condamnate să împărtășească aceeași soartă. Timp de secole, dintre ele se alegeau cele mai multe femei-stafii.
Așadar, Finio era fiul unui strigoi ce colinda, din când în când, cimitirul. De foarte multe ori, mama stătea de vorbă cu Al Cincizecilea, influențându-i conduita. Finio va desăvârși, astfel, renumele familiei, după care, cel puțin începând cu Levantinul, Cei O Sută aveau acces la un perpetuu și nemijlocit canal de legătură cu universul morților: pe de o parte, să nu uităm, deja cu peste șase veacuri în urmă, Al Douăzeci și șaptelea, Psiho- pompos, fusese în stare să străbată granițele dintre lumi, iar Levantinul, Al Patruzeci și șaptelea, s-a bucurat peste tot de faima unui Caaron întrupat printre muritori. Prin stafia mamei sale, Finio se va integra, în mod firesc, acestei tradiții, iar convingerea celor din jur că băiatul este consiliat de forțe supranaturale i-a sporit acestuia infinit prestigiul încă de pe vremea cât fusese foarte tânăr.
A doua consecință a faptului că Finio era urmașul unui strigoi cu care se afla în strânsă legătură a fost aceea că relațiile cu mama sa nu au fost niciodată tăiate, iar noua familie a lui Pamati nu era ruptă de prima. Astfel, Al Cincizecilea făcea parte dintr-un clan transmuritor, unde viii și morții alcătuiau un întreg ce se regăsea în același prezent infinit. Neexistând trecut și neexistând viitor într-o familie lipsită de hotarele morții, copilul resimțea din plin și tot timpul legăturile cu niște rude de care știa că nu se va putea desprinde niciodată.
În cimitirul cunoscut drept „Orașul cinstei și al onoarei”, nimeni, nici măcar un strigoi nu avea voie să se opună regulilor impuse de Levantin. Prin urmare, și stafiile trebuiau să se
poarte după aceleași reguli ale unei corectitudini desăvârșite, izvorâte dintr-o aplicare severă a Celor Zece Porunci. De aceea, acolo și numai acolo, și prezența strigoilor reprezenta un fapt solemn, făcând parte din ceremonial, însă neînsemnând un motiv de frică în sine.
Când, după moartea Levantinului, Pamati plecă, în sfârșit, în călătoria sa de inițiere, eliberându-se și de supravegherea celor trei dascăli, Finio abia împlinea cinci ani. El fusese crescut, până atunci, de cea de-a doua nevastă a tatălui său și se remarcase drept un mic oracol. Numeroși oameni îl căutau ca să le prevestească viitorul și să le dea sfaturi în acțiunile pe care se pregăteau să le înceapă. Copilul, erau încredințați solicitanții, afla răspunsul la ceea ce îl întrebau ei prin intermediul legăturilor cu mama sa moartă. însă Levantinul nu încuraja acest renume al strănepotului său. Așa că instituția care era pe punctul de a se naște funcționa la parametri scăzuți.
Dar, din clipa când copilul fu luat în grija învățătorilor, alte trăsături au ieșit în evidență în caracterul lui Finio. în primul rând că răsfățatul prunc era încredințat că reprezintă centrul lumii. De prea multe ori i s-a sugerat acest lucru de către rudele grijulii și de către străinii lingușitori. însă… Al Cincizecilea n-a fost singurul copil cocoloșit peste măsură în istorie. Numai că el a luat foarte în serios tot ceea ce i se spunea și a terminat prin a-și edifica o filosofie de viață ce-l făcea chiar să și creadă că se afla în punctul de origine al lumii. Pe măsură ce creștea, această credință se dezvolta și căpăta dimensiuni coerente: fiecare ființă înzestrată cu conștiință reprezintă centrul universului, spunea Finio (ceea ce ne face să credem că există cel puțin atâtea universuri simultane câți oameni trăiesc la un moment dat; întrebarea ce-l va frământa pe fiul lui Pamati era dacă sufletele morților, retrăgându-se din acele universuri paralele, le distrug, abandonându-le, sau dacă le duc cu ele în cealaltă lume). Oricum, pentru muritori, o dată cu decesul civil al unui semen de-al lor, moare și respectivul decor, precum și ființele ce-l însuflețesc. De aceea, Finio, de copil, era încredințat că are o mare responsabilitate asupra lumii sale. Alcătuită din neamuri, cunoștințe, animale, recuzită. Toate programate de a dăinui atât timp cât va dăinui și el.
Cel mai apropiat cerc al acelui univers personal i se părea familia. Sentimentele lui față de rudele cu care era obișnuit să fie înconjurat se rezumau la sentimentul câinelui ciobănesc față de turmă. Finio se interesa tot timpul unde se află unul sau altul dintre neamuri sau apropiați și nu se simțea bine decât dacă îi avea pe toți în câmpul său vizual. Sentiment ce-l prezentase de foarte mic. Spre deliciul alor săi. Când, însă, starea s-a perpetuat și s-a amplificat, o dată cu trecerea vremii, o asemenea conduită devenise ciudată.
Apoi se găseau ființele din jur: vacile ce pășteau prin „Groapă”, asinul sălbatic al străbunicului, animalele ce s-au aciuit în cimitir. Copilul stătea ore în șir întins în iarbă și privea, de la nivelul solului, universul de vegetație și gâze: universul său, întrucât dacă n-ar fi existat el, n-ar fi fost posibilă nici acea lume. Printre ierburi își făcuseră apariția o mulțime de melci uriași, mult mai mari decât pumnii săi de copil. Melcii uriași deveniseră hrana de sărbătoare a familiei, însă Finio făcu atâta zarvă întru apărarea moluștelor sale, încât ele n-au mai fost vânate, preparate și consumate în prezența lui. Totuși, Finio își petrecea o mare parte din timp supraveghind melcii, încercând să-i protejeze de alte pericole ce-i pândeau. încercând să le înțeleagă obiceiurile și voința.
De foarte mic, Al Cincizecilea devenise vegetarian. El nu numai că nu consuma carne, dar protesta sălbatic și împotriva celorlalți membri ai comunității din cimitir, dacă nu erau dispuși să treacă la regimul său de hrană. Nu numai animalele și păsările nu era voie să fie sacrificate pentru a fi consumate, dar nimic din ceea ce era viu nu trebuia omorât: nici plantele. Finio accepta să bea lapte, să mănânce fructele căzute din pomi și cele uscate sau murate. La fel și unele legume uscate. Fructele foarte coapte, gata să cadă din pom, nu reprezintă altceva decât laptele vacilor. Dacă nu le mulgi, vacile suferă. Dacă nu eliberezi o plantă foarte încărcată de roade, ea se poate frânge sub greutate. Așa a făcut Dumnezeu lumea: ca oamenii să poată profita de preaplinul din jur. Fără a curma o viață în curgerea ei.
Ciudate erau și precocitatea, și siguranța opțiunilor copilului. în clipa când el a ales o cale, nu se mai abătea de la ea, urmând-o cu orice risc.
În privința învățăturilor primite de la cei trei dascăli, Finio nu se arătă nici pe departe atât de dotat ca tatăl său. El părea să nu fie interesat de alte convingeri decât de cele pe care și le forma el singur, iar cunoștințele primite nu-l preocupau decât în măsura în care îi slujeau drept argumente pentru ceea ce știa deja. Era greu, de aceea, să-l înveți matematică sau muzică, gramatică sau retorică, astronomie sau istorie. Câteodată, dascălii aveau impresia că discipolul lor nici nu este în stare să-și însușească lecțiile, de pildă, Finio părând incapabil să deprindă o limbă străină. Nici la aritmetică nu se arătă mai dotat, nici la geometrie. Uneori dădea impresia că nu poate înțelege noțiunile, altă dată părea că nu se poate concentra la subiectul predat. Și – pentru ca lucrurile să meargă și mai rău – Finio își ura învățătorii: nici Pafnutie cel smerit, nici al’Malek cel persuasiv și nici Țipor cel ironic nu se dovedeau destul de înțelepți spre a pătrunde în universul lui, spre a accepta să-i discute convingerile și a-i dovedi că, prin știința lor, îi pot lărgi orizontul propriei sale lumi. în loc de aceasta, Al Cincizecilea simțea dureros cum cei trei dascăli, asemenea atâtor altor intruși întâmplători în cimitir, nu fac decât să inițieze breșe în lumea sa, o lume coerentă și suficientă sieși.
