Mâna albă (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

La Ravenna, Dagoberta nu-l mai însoțise, deși probabil că nu s-au despărțit, Etiopianul neimaginându-și că va rămâne atâta vreme în capitala lui Theodoric. Și era mai bine așa! Acolo Dagoberta l-ar fi stânjenit: fiul lui Chlorus devenise altul și la Ravenna modificarea se desăvârșea.

După ce la început trăise cu gândul că drumurile făcute în tovărășia lui Cassiodor îl vor pune pe o pistă în ideea lui fixă de a-și găsi părintele, cunoștințele mai mult sau mai puțin întâmplătoare în oraș îl legau tot mai strâns de noua-i viață. Nu aflase nimic concret, însă intrase într-un cerc închis, de sorginte catolică, impunându-le noilor lui tovarăși trecutul său de la Lerins și faptul că s-a bucurat de protecția lui Cesaire, episcopul de Arles.

Etiopianul își cultiva noile cunoștințe, dar se simțea și pe mai departe stingher. în intimitate, aici se discuta ceea ce nu-și permitea nimeni în piață să comenteze: aici arianismul, al cărui reprezentant era și regele, nu era decât o erezie. Și ideile venite de la Constantinopol erau aici combătute. Lui Theodoric nu-i plăceau asemenea polemici, deși era tolerant și față de ele, dovadă că predicatori fanatici puteau perora fără frică în fața ascultătorilor adunați în nenumăratele porticuri ale bisericilor și palatelor. Schisma lucra subteran și rodea din temelii până și pacea Ravennei. Imperiul romano-barbar supraviețuia doar datorită regelui got. Dar nu acestea reprezentau problemele Etiopianului. El, neavând alte preocupări, își căuta tatăl.

Așa l-a cunoscut pe Boetius. Mai în vârstă cu doar zece ani decât Al Patruzecilea și Cassiodor, Boetius era totuși diferit de cei doi. Toți trei proveneau din vechi familii aristocrate romane (cel puțin așa credea și Etiopianul despre sine însuși), toți trei au ajuns la catolicism, toți trei încercau să împace vremurile trecute cu noile și atât de diferitele repere ale unei lumi ce nici nu murise încă, dar nici nu mai trăia. Etiopianul cunoscuse mulți erudiți: Cesaire fusese un organizator, Cassiodor un învățător înnăscut, Filon un speculativ, noii prieteni jonglau cu cunoștințele ca și cu niște mingi de saltimbanci. în timpul acesta, Boetius era o bibliotecă ambulantă, un om ce-și găsise seninătatea în credință, condimentul vieții în muzică și calea spre Dumnezeu în studiu. Astfel, cercul se închidea. Boetius nu excludea revelația, părând el însuși într-o veșnică stare de grație, iar lucrurile și faptele nu-i ofereau niciodată decât confirmarea fericirii. Etiopianul fusese martor la câteva scene, când până și Cassiodor trebuise să se încline în fața memoriei fără limite a celuilalt mare dregător al lui Theodoric. însă Boetius nu epata niciodată, el se folosea de erudiția sa asemenea altui om de lucrurile din jur. Tonul lui ar fi rămas mereu firesc, dacă nu i-ar fi fost neobișnuită vocea, tot timpul încântată, ochii fără încetare zâmbitori, bucuria ce i se citea fără întrerupere pe față. în prezența lui nu puteai fi furios, îți era rușine de micile tale probleme, îl ascultai și încercai să-l urmezi. Când i se vor pune în față lui Theodoric dovezile incontestabile ale trădării savantului său demnitar, regele nu-l va putea osândi decât în lipsă. Avându-l înainte, văzându-l, ascultându-l și lăsându-te contaminat de seninătatea lui Boetius, era imposibil să ți-l imaginezi amestecat într-o conjurație, fie aceea și probizantină. Chiar și după ce l-a condamnat, l-a lăsat în închisoare, ezitând să-l execute. Iar eruditul, se povestea, își păstra aceeași netulburată liniște și în celulă, scriind și privind zâmbitor cerul. Când muri, temnicerii i-au adus regelui lucrările concepute de osândit în detenție: lipsit de surse de inspirație, savantul scria făcând trimiteri din memorie de parcă ar fi avut o uriașă bibliotecă Ia dispoziție, iar opul născut în închisoare, „Consolarea filosofiei”, dovedea că prizonierul acela n-a putut fi niciodată încarcerat cu adevărat.

Dar, până atunci, Boetius se bucura încă de încrederea Iui Theodoric și Etiopianul avusese ocazia să stea nu o dată de vorbă cu el. Nepregătit să-l întrebe – ca atâția alții – amănunte greu de aflat ale diferitelor subștiințe, nepregătit să cunoască din sursa cea mai autorizată capitole din Platon sau Aristotel (pe care Boetius i-a tradus din greacă, oferind urmașilor săi singurele variante cunoscute până și cu șase secole mai târziu), nefiind măcar în stare să compare dogma văzută de demnitarul lui Theodoric cu viziunea altor teoreticieni celebri, Al Patruzecilea îl iscodea tot despre tatăl său. Discuțiile deveneau palpitante, deși Etiopianul nu putea să-l urmărească decât parțial. Cărturarul dezvoltase o logică în care silogismele bazate pe raționamente deductive erau îmbogățite de elemente ale revelațiilor. Astfel, o judecată nu ducea în mod inevitabil spre o anumită concluzie, eliminându-se elementul finalist al oricărei acțiuni: drumul era mereu fracturat de revelații și, în felul acesta, spunea Boetius, omul nu este o piatră căreia Dumnezeu i-a dat odată și pentru totdeauna drumul pe tobogan. Drumul are o mie și una de posibilități, putând interveni oricând voința umană și încercările divine. Dacă n-ar fi așa, continua savantul, individul n-ar avea în fața cărei Judecăți de Apoi să se prezinte, fiindcă logica neîntreruptă l-ar plasa inexorabil pe un traseu predestinat.

Logica boetică nu ni s-a păstrat. Aluziile târzii (în mare parte contradictorii) o fac și mai greu de reconstituit. Ceea ce se poate încă susține este că niciodată până la ea și nici mai târziu gândirea strict rațională, deducția de o exactitate matematică, n-a fost interpretată într-un mod atât de organic cu elementul imprevizibil al revelației¹. Rezultatele erau surprinzătoare și, se pare, puțina moștenire scrisă, ce ni s-a păstrat, a fost cu grijă curățată de concluziile originale. „împreună, credința și rațiunea pot clădi punți peste orice prăpastie”, afirma Boetius și demonstrațiile sale au ajuns în puncte încă necălcate de om.² Prăpăstiile trebuiau încă menținute.

Logica boetică se bucura de o extraordinară aplicabilitate practică și orice exemplu concret putea fi explicat și dus mai departe. Folosindu-și metoda în privința schismei sau a celor- laltor probleme acute ale dogmei, concluziile n-ar fi fost exclus să supere. în viața de zi cu zi, eficiența logicii boetice nu era mai puțin surprinzătoare. (O vulgarizare a ei a fost folosită în mantică, de pildă.) Etiopianul a încercat să-l provoace pe savant ca, pornind de la o premisă de caz îndoielnică, să ajungă pe o cale sigură: și pe Boetius, Etiopianul îl întrebă tot despre tatăl său.

„Pusă corect, nici o problemă nu este inabordabilă”, susținea eruditul și acceptă și acest exercițiu. Din păcate, scribul trebuie să recunoască rușinat că miezul mirific al acestei biografii îi lipsește: scribul nu are cunoștințele necesare pentru a putea reconstitui gândirea lui Boetius și nu știe cum a ajuns acesta la concluzia că tatăl Celui de Al Patruzecilea ar fi fost în legătură cu Mâna Albă și cu Constantinopolul. Nici cât de aproape de adevăr a ajuns savantul în privința lui Chlorus nu mai poate fi azi dovedit. Dar cert este că, astfel, Etiopianul s-a apropiat de un portret-robot ce l-a pus pe o pistă, că, din clipa aceea, a început să caute relații spre a ajunge la oamenii Mâinii Albe și că, de atunci, a încercat să ajungă la Constantinopol. Și tot din perioada aceea, Al Patruzecilea a știut că tatăl său a murit, de aici înainte nemaicăutându-l pe el, ci doar o amintire.

Viața unui om este greu de povestit fiindcă, în acest caz, raportul cauză-efect are mai multe componente decât suntem noi apți să sesizăm. Etiopianul, complet lipsit de informații și de mijloace materiale, a fost în stare să parcurgă din Regatul Aksum și până în capitala lui Theodoric jumătate din lumea civilizată. Acum, știind mult mai multe, nemaifiind nici sărac, n-a mai reușit să facă micul salt de la Ravenna la Constantinopol. Pregătirile pentru această călătorie vor dură ani mulți, dar, de fiecare dată, va interveni iarăși și iarăși motivul unei noi amânări. După urcarea pe tronul Imperiului Roman de Răsărit a unui simplu soldat, Justin, și Papa Ioan începe pregătirile pentru o călătorie în Bizanț. Pe vremea aceea, „toate drumurile duceau la Constantinopol, dar puține ajungeau la țintă”. Datorită dezvăluirilor aflate de la Boetius, Etiopianul căuta cu disperare să ajungă în relațiile subterane ale Mâinii Albe. însă confreria era în plină perioadă de organizare, multe ramuri ale ei fuseseră deconspirate și urgia se abătuse asupra lor, fiind nimicite fără milă. Precauțiunile celor rămași în clandestinitate erau justificate, mai ales că se zvoneau tot felul de legende în legătură cu Mâna Albă și nimeni din afară nu-i mai cunoștea adevăratele scopuri. în secolele al VI-lea și al VII-lea, confreria a fost socotită una dintre cele mai întinse și mai bine organizate bande de tâlhari. De aceea, la Ravenna și la Constantinopol, ea nu-și mai făcea, deocamdată, apariția, autoritățile con- damnându-i la moarte pe membrii ei adevărați sau doar bănuiți, în capitala lui Theodoric nu-și făcuse apariția nici Ef, ceea ce nu se putea afirma despre Constantinopol. Astfel, insistențele fățișe ale Etiopianului, relațiile sale cu demnitarii regelui i-au făcut și mai dificilă penetrarea în societatea secretă. în mod normal, urmărindu-și scopul, el ar fi trebuit să părăsească Ravenna, unde Mâna Albă nu putea activa, și să se întoarcă în Calabria sau în teritoriile din vest sau de peste Alpi. Dar procesele intentate unor indivizi sub acuzația că ar fi fost tâlhari ai temutei confrerii îl rețineau iar și iar pe loc. Mai ales că înscenările evidente și cu atât mai mârșave se înmulțeau.

În capitala lui Theodoric nu se înghesuiau numai toate națiunile, ci și toate sectele. în bisericile noi, de la suprafață, existau coridoare secrete ce duceau în catacombe. Poate acolo se întâlneau și membrii Mâinii Albe, deși este mai probabil de crezut că aceștia trăiau incognito, la nivelul cetății, necunoscându-se nici între ei mai mult decât superiorul direct pe inferiorul direct. în această privință, legile lui Chlorus funcționau perfect. Dar alte religii, secte, confrerii mișunau sub orașul vizibil, multe dintre aceste adunări petrecându-se în taină, deși unele dintre ele nici nu erau interzise. Ravenna își ducea viața pe o mulțime de nivele suprapuse. Pe câte? Asta n-o va putea spune nimeni. Ca orice oraș mare, Ravenna văzută era doar vârful ghețarului.

Mai târziu, unele intrări vor fi zidite, unele coridoare dărâmate. Ravenna își obtura o parte din viață, însă nimeni nu excludea posibilitatea ca fiecare incintă să aibă o legătură (ce doar trebuia descoperită) cu o altă incintă, că nimic nu se poate izola definitiv într-un labirint cu atâtea meandre.

Nu se știe când a plecat, în sfârșit, Etiopianul din Ravenna, dar cert este că, după atâtea peripeții și amânări, în loc s-o ia spre răsărit, în intenția netăgăduită de a ajunge la Constantinopol, el coborî în sud, în Sicilia, poate cu gândul de a lua o corabie, poate urmărind o nouă pistă. Trebuie, însă, precizat că itinerarul ales nu era chiar întâmplător. Un zvon tot mai insistent, pornind de la un adevăr puțin cunoscut – activitatea lui Chlorus – descria un drum tainic al comorilor ascunse de un brigand rapace. Timp de generații, numeroși aventurieri vor străbate ținuturile, săpând în „locuri sigure”, cu speranța că vor da de legendarele tezaure îngropate în pământ. „Vânătorul de incubo” întâlnit de Etiopian nu era o raritate, mai ales că se aflau la îndemână tot mai multe hărți apocrife, vândute pe sume apreciabile, indicând traseele ce trebuiau urmate. (De obicei, aceste hărți duceau în locuri cât mai îndepărtate sau în altele greu accesibile și se găseau întotdeauna destui naivi gata să se ia după ele.) Pe lângă faima de tâlhari, membrii Mâinii Albe se bucurau tot mai des de renumele de cunoscători ai acelor locuri tainice, iar confreriei i se atribuia și păzirea secretelor comorilor. De aceea, încă de la sfârșitul secolului al Vl-lea, Mâna Albă era socotită una dintre cele mai bogate „secte” (!) din Europa.

În Sicilia, Etiopianul nu veni singur, ci însoțit de o soție și de doi copii. Să fi fugit și din cauza așa-zisei conjurații probizan- tine, ce a dus la condamnarea lui Boetius, fiind știut că acesta a fost protectorul Celui de Al Patruzecilea? Să-i fi fost frică să nu fie luat și el de lavină? Greu de spus. Oricum, la fel cum Al Patruzecilea a fost de timpuriu despărțit de tatăl lui, nici viața sa de familie nu va fi mult mai lungă. La început, Etiopianul a plecat într-un turneu prin insulă și, în timp ce-i lăsă pe ai săi la Siracuza, se deplasă la Lilybăum, Panormus și, poate, și în alte locuri, cu promisiunea de a se întoarce cât mai repede.

Nu se va mai întoarce niciodată la familie, dar îi va scrie de câteva ori sofiei. Dagoberta nu mai era atât de săracă, așa cum a fost atunci când l-a întâlnit pe Etiopian, nu-și mai ducea singură cufărul de lemn, ci avea o servitoare ce i-l căra peste tot. Din curiozitatea aceasta avea să se nască legenda Celui de Al Patruzeci și unulea. Fraza: „Tu, care-ți aperi lădița asemenea lui Menelaos trupul lui Patrocle”, frază ce revine în scrisorile Etiopianului către soție, avea să mască o mulțime de supoziții care, însă, aglomerate aici, nu ar face decât să complice inutil viața Celui de Al Patruzecilea.

Sicilia devenise un avanpost strategic și Theodoric l-a trimis de mai multe ori pe Cassiodor să găsească un limbaj comun între goți și băștinași. Dregătorul ne-a lăsat o mulțime de scrisori pe această temă, dovedind că și-a îndeplinit cu brio misiunea. Astfel, în locul funcționarului roman, la Syracusa era instalat un conte got, în rest părând că nimic nu s-a schimbat și, până la campaniile lui Belizarie, Sicilia va dormita în liniște mai departe.

Viața Etiopianului nu este spectaculoasă în sine: Al Patruzecilea n-a săvârșit fapte extraordinare și nu s-a distins prin nimic deosebit: dar el, căutându-și tatăl într-o perioadă când lumea își găsea noi rosturi, a reușit să străbată deșertul dintre ceea ce a fost și ceea ce se năștea. Șansa l-a ajutat să întâlnească mari spirite și apropierea de acestea l-a modificat și pe el. în Sicilia, Etiopianul nu mai cutreiera localitățile, uitând de mult și de ce a plecat din Adulis, de pe țărmul Mării Roșii, când’ căuta doar ceva de mâncare și un adăpost pentru o noapte. în Sicilia se bucura de recomandări sigure, se purta ca un aristocrat, putea face trimiteri ce-i certificau evoluția. Stimulat de mentorii săi, scrie un jurnal de călătorie, din care ni s-au păstrat fragmente. La Lilybăum întâlnește un latifundiar care-și dresase doi sclavi să nu răspundă la nici o întrebare decât prin: „Pământurile acestea au fost și vor fi întotdeauna ale lui Verrus”. în vechime a existat un general cartaginez, Hannon, ce creștea păsări învățate să spună: „Hannon este un zeu”. Apoi le dădea drumul. Pentru Verrus, legitimitatea stăpânirii sale doar în acel colt de lume era mult mai importantă. La Panormus, Etiopianul descrie o procesiune a heliotropilor, sectă existentă numai în Sicilia și care și-a luat numele de la planta și de la piatra „heliotrop”. Credincioșii acestui rit adorau un crez bizar constituit dintr-un amestec între cultul soarelui și un creștinism naiv, acceptând alături pe Fiul Domnului cu Astrul înaripat al Zilei. Procedurile cu piatra heliotrop scufundată în apă și expusă soarelui, în timp ce se citeau evangheliile, au reprezentat manifestările unui cult azi pierdut cu desăvârșire. Pătrunderea bizantină în insulă, după războiul cu vandalii, va șterge în mod brutal orice urmă a acelei secte.