Se pare că, vorba unui cunoscut romancier, timpul nu mai are răbdare. Sau are din ce în ce mai puţină. Evenimentele din Ucraina „vecină şi pretină” sunt o dovadă. Dovadă în privinţa timpului, dar şi în privinţa faptului că guvernanţii nu se pot juca la nesfârşit cu promisiunile făcute degeaba celor care îi aleg. La un moment dat, orice mămăligă ajunge în situaţia de-a exploda, fie că fierbe pe malurile Dâmboviţei, fie că fierbe pe cine ştie ce maluri de alte ape, curgătoare sau nu.
Şi dacă evenimentele din Ucraina sunt cât se poate de pilduitoare, nemaiavând nevoie de comentarii, cele de la noi se află încă în faza de coacere a buboiului, căci, până la explozie, mai va. Oricum, nepăsarea guvernului în această privinţă, sau ingnorarea totală a aspiraţiilor populare reale (şi nu pentru că nu ar fi populist cât încape!) e un semn îngrijorător de naivitate politică, dusă până la prostie sau imbecilitate.
Victor Ponta a luat în braţele-i subţirele de baschetbalist două mari companii de dincolo de ocean, Gold Corporation (Canada) şi Chevron (SUA), sperând probabil că, pe lângă umplerea propriilor buzunare cu oarece nisip mai mult sau mai puţin aurifer, îşi va face un spate pe continentul american, măcar tot atât de solid precum al lui Băsescu, salvat mai an nu numai de laşitatea lui de atunci, dar şi de către Departamentul de Stat – cel care îl frisonează pe Crin Antonescu – de la moarte politică prin referendum.
Ne-am lămurit deja cu toţii ce înseamnă această îmbrăţişare, pentru noi, pentru economia naţională şi pentru mediu: catastrofă pe toată linia. Singurul care nu s-a lămurit încă, dar mai şi refuză cu îndârjire să o facă, e tocmai premierul şi întregul său, partid care îl susţine în acest joc nu doar „parşivel”, cum îl caracteriza aliatul încă, cel puţin formal, din USL. E vorba de o parşivenie totală, având în vedere noua lege a minelor ce ni se pregăteşte pe ascuns (tot aşa ca la insolvenţă), lege care ar cuprinde condiţii şi mai favorabile pentru aceste companii, chiar dacă nu le nominalizează, ca la licitaţiile trucate. Ne vom trezi peste noapte că, după ce Adrian Năstase ne-a vândut rezervele de petrol, urmaşul său Viorel ne vinde şi rezervele de aur, dar şi gazele de şist, iar exploatarea acestora va avea urmări dezastruoase pentru mediu, în ambele cazuri.
Dacă justiţia şi-ar face treaba la noi, aşa ca în ţările cât de cât normale din acest punct de vedere, Victor Ponta plus alţii câţiva din jurul lui ar ajunge repede să dea cu subsemnatul pe la diverse instituţii de profil. Aşa însă, singura justiţie posibilă e cea a furiei populare, care, uneori, îşi mai arată eficienţa. Eliberarea lui Traian Berbeceanu, acest comisar Cattani al nostru – chiar dacă se pare că a fost decisă la masa verde, pentru punerea batistei pe ţambal – e un semn că, totuşi, magistraţii noştri nu se pot juca nici ei la nesfârşit cu uite popa, nu e popa.
Ne reamintim cu toţii cum s-a jucat primul ministru cu Băsescu de-a şefii pe la Parchet şi la DNA: unul mie, unul ţie. Asta ca să se poată ţine reciproc într-un aşa-zis şah etern, ce duce la inevitabila remiză. Singurul impediment este că, de data aceasta, jocul celor doi s-ar putea să fie arbitrat nu de înaltele instanţe judiciare ce fac totul, tovarăşi, precum cerea Ceauşescu, pentru înaltele idealuri ale ascunderii sub preş a gunoiului. Marele arbitru de teama căruia ar trebui să le tremure genunchii amândurora va fi, mai curând sau mai târziu, cel ce nu poate fi cumpărat cu ameninţări, cu şantaje. Poporul român.
