Timp de 8 luni, la sfatul avocatului meu, am ales să nu vorbesc despre cele întâmplate, să ţin în mine toată durerea şi umilinţa, totodată neîncetând a spera că adevărul va ieşi la lumină. Ca dovadă decizia de vineri, 25 Aug 2017, a Tribunalului Bucureşti, care îmi permite să mă întorc la Spitalul Clinic de Urgenţe pentru Copii Marie Curie.
Însă agitaţia din ultimele două zile, cu care a fost întâmpinată acesta hotărâre a Instanţei, contrar aşteptărilor, mă nedumireşte complet. Nu este ADEVĂRUL obiectivul suprem al actului de justiţie? De ce această desfăşurare de forţe pentru un simplu medic ortoped pediatru? Pe cine am incomodat atât de tare? Şi cu ce? Făcându-mi meseria cu drag, dincolo de normă şi programul de lucru? Găsind soluţii în cazuri respinse sau redirecţionate către mine de omologii mei?
Sunt astăzi în poziţia de a mă întreba cine-mi mai sunt prietenii. Medicii titulari, cu care am petrecut mai mult timp decât cu propria-mi familie, ajung să scrie memorandumuri împotriva întoarcerii mele la spital? Pe toţi i-am ajutat încă de la venirea în Spitalul Clinic de Urgenţe pentru Copii Marie Curie. În perioada rezidenţiatului lor am făcut eforturi să îşi însuşească toate cunoştinţele necesare, astfel încât încă din anul III să fie la nivelul unor medici specialişti. I-am sprijinit să practice medicina în Bucureşti, având discuţii cu conducerea spitalului şi intervenind personal la Ministerul Sănătăţii pentru a îi ruga să fie de acord cu scoaterea posturilor la concurs. I-am acceptat la doctorat şi toţi sunt acum doctori în medicină.
În plus, toate veniturile pentru cercetare, care mi s-ar fi cuvenit de-a lungul carierei, le-am cedat la fondul comun pentru a ajuta doctoranzii, care, altfel, ar fi trebuit să plătească din buzunarul propriu. O parte din medicii specialişti şi rezidenţi au participat alături de mine la intervenţii operatorii în privat iar sumele cuvenite le-am împărţit în mod egal cu aceştia…ce chirurg mai face aşa ceva? Rezidenţii pe care i-am mentorat şi cărora le-am transmis toate cunoştinţele mele în timpul intervenţiilor chirurgicale – în care am făcut cea mai bună echipă de fiecare dată – astăzi decid că nu mai au ce învaţă de la mine? Apropo, pe medicii rezidenţi din anul I nici nu-i cunosc …şi sunt deja împotriva mea?
Mai mult decât atât, se anunţă în premieră nişte măsuri excepţionale – restricţia anumitor tratamente inovative şi standardizarea tuturor intervenţiilor chirurgicale prin protocoale terapeutice. Aceste protocoale erau necesare mai demult însă este nevoie şi de centre de cercetare şi inovaţie cu dotare şi personal abilitate.
De 8 luni mi se pune la îndoială întreaga carieră, fiind arătat cu degetul pentru ceea ce până mai ieri eram lăudat (sau invidiat). Şi anume dorinţa tenace de a găsi soluţii şi a rezolva cele mai dificile cazuri. Nu sunt inventator şi nu asta mi-am propus. Am vrut doar să fac bine în jurul meu…încă vreau. În 42 ani de medicină nu am avut nici măcar o acuzaţie de malpraxis. Şi deodată totul se năruie…de ce? O mamă care timp de 18 ani a adus copilul la control, după intervenţiile făcute la vârstă fragedă, decide brusc că i-am‚ ciumpăvit’ fiica şi declanşează un scandal mediatic uriaş. A doua zi sunt ridicat de la spital cu mascaţii, arestat şi prezentat că fiind un monstru care face experimente pe copii şi care ia şpagă, fără să mi se acorde nici cea mai mică prezumţie de nevinovăţie! Oare câţi dintre dumneavoastră pot gestiona emoţional, moral, fizic atâta nedreptate şi minciună, atâtea calomnii şi acuze nefondate?
Nu aş fi crezut vreodată că viaţa mă va duce în această situaţie…nimeni nu merită să treacă printr-o astfel de experienţă dramatică. Pentru că nu ai cum să rămâi neschimbat. Nu ai cum să mai fii la fel. Chiar şi după ce se va face lumina în ceea ce mă priveşte, eu nu am cum să uit …durerea o să mă însoţească mereu, ştiu de pe acum. Însă îmi iubesc enorm meseria, este tot ce ştiu să fac şi îmi doresc să practic medicina în continuare, tot la mine în ţară.
Am încercat să găsesc răspuns la întrebările „Cine mă persecută şi de ce?” şi „Cine câştigă şi pierde în acest context?”. Eu cred că, alături de mine, pierd părinţii copiilor care au nevoie de intervenţii urgenţe, pe care nu şi le-ar permite fără existenţa chirurgiei ortopedice la noi în ţară – specialitate care există astăzi datorită eforturilor demarate de profesorul Pesamosca şi continuate de mine ulterior. Făcând parte din comisia de aprobare a formularelor E112, înţeleg că încăpăţânarea mea, de a opera aici cazurile complexe şi a aduce, astfel, economii la bugetul Casei Naţionale de Sănătate, a deranjat… Însă cum se poate aşa ceva?! De ce de când nu mai sunt eu în comisie s-a cheltuit de 6 ori mai mult pe operaţiile în afară ţării, când pacienţii puteau fi la fel de bine trataţi de medicii români? Mai mult decât atât, dacă ar fi fost implementate cele două programe naţionale propuse încă din 2015 de Asociaţia Română a Traumatologilor şi Ortopezilor Pediatri – cel de screening, depistare şi tratament al displaziei de dezvoltare a soldului şi cel de screening şcolar, care să depisteze scolioză de la 1 la 18 ani – am fi adus economii de milioane de euro în sistemul medical.
Tot ce se întâmplă este de neînţeles pentru mine şi tot ce îmi doresc este să lăsăm Justiţia să-şi spună cuvântul. Pentru că încă nu mi-am pierdut speranţa că adevărul va ieşi la iveală şi că vinovaţii vor plăti.
Profesor Dr. Gheorghe Burnei
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.