Poporul lui Israel a stat 40 de ani în pustiu înainte de a intra în ţara făgăduinţei, unde curgea lapte şi miere. Popoarele din Europa răsăriteană au aştepat aproape 50 de ani în bezna comunismului înainte să păşească în lumea liberă. Dincolo de Cortina de Fier, care se ruginise serios la sfârşitul anilor ’80, ţările democratice păreau să fie, pentru mulţi, dacă nu un rai pe pământ, măcar un fel de Grădina Edenului.
După revoluţia sângeroasă din 1989, care a reprezentat sfârşitul regimului Ceauşescu şi executarea lui, visul generaţiilor de români şi al altor popoare s-a îndeplinit. Preţioasa libertate a ajuns în ţările sugrumate de minciunile livrate de regimurile comuniste. Oamenii au vorbit liber pentru prima dată, au putut să voteze mai multe partide politice, s-au bucurat răsfoind ziarele critice la adresa noii puteri şi au cumpărat ciorchini de banane la piaţă şi carne de porc de la supermarket. Temuta Securitate a murit şi securiştii s-au ascuns unde au putut. Orice cetăţean putea, măcar în teorie, să călătorească oriunde în lume fără să aibă nevoia de aprobare de la partid şi de la Securitate. Ce zile senine!
Însă acest vis frumos împărtăşit de milioane de oameni s-a spulberat destul de rapid pentru cei care au crezut că, odată ajunsă la noi, democraţia va trăi bine mersi aducând râuri de lapte şi miere.
Care sunt cele mai mari minciuni ale democraţiei?
Noi am crezut că democraţia se va instala imediat şi justiţia va funcţiona corect, că presa va fi liberă, iar ONG-urile vor corecta eventuale derapaje, economia se va redresa. Adevărul este că în continuare avem probleme cu justiţia, la 22 de ani după căderea comunismului, fiind bănuită pe alocuri că se află sub influenţa politică. Presa este departe de a fi un bastion al democraţiei. Raţiunile economice, politice şi electorale au întunecat minţile ziariştilor şi mai ales ale patronilor. Ziariştii care critică guvernul sau pe cine nu trebuie sunt consideraţi „duşmani”. ONG-urile sunt mai slabe decât acum 22 de ani. Parcă le lipseşte vocaţia reală şi au rămas fără o voce distinctă în societate. De ce ONG-urile poloneze se zbat să afle adevărul despre presupusele închisori secrete CIA, iar la noi ONG-urile nu par să aibă aceeaşi preocupare faţă de acest subiect delicat, darămite să pună presiune asupra autorităţilor! Democraţia este o plantă fragilă care trebuie îngrijită, udată, ocrotită, eventual mutată într-un alt sol unde poate creşte mai bine. Dacă o neglijăm, se ofileşte.
Noi am fost convinşi că „bătrânii” din anii comunismului, cei care sunt consideraţi oamenii „pătaţi” pentru că au avut ghinionul biologic de a se fi născuţi în epoca de tristă amintire vor fi excluşi din joc şi va veni o nouă generaţie, una liberă şi, optimistă, care se va acţiona după alte valori. Această convingere a fost o altă iluzie tristă. Nu există o adevărată generaţie de speranţă, cum era necesar, printre cei care au 35-45 de ani. Din păcate, câţiva s-au compromis prea rapid şi comparaţi nejustificat cu colegii lor mai în vârstă care au lucrat în perioada când România era o dictatură. Confraţii lor ştiau să măsoare pulsul vremii. Existau perioade mai deschise şi altele mai închise. Ştiau să citească printre rânduri şi descrifrau subtilităţile unei situaţii cu abilitate. Mulţi dintre cei între 35 şi 45 de ani sunt excesiv de motivaţi de avantaje materiale, au devenit aroganţi sau blazaţi, sunt superficiali şi nu au nicio noţiune de „leadership”, în sensul că nu-i inspiră pe tinerii colegi în arta meseriei. Actorii precum Ion Caramitru şi Marcel Iureş au o greutate şi o cultură largă pe care nu o va avea niciodată Dan Puric, actorul care are uneori apucături populiste. Scriitorii ca Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu îl surclasează cu ochii închişi pe Mircea Cărtărescu. Alexandru Paleologu (primul român care a mărturisit că a fost informator la Securitate) nu a fost mai bun ca Baconschi în rolul de ambasador al României la Paris? Bursele din străinătate sau vizitele de lucru în afara ţării nu i-au ajutat pe Tăpălagă şi Turcescu să devină pe termen lung genul de ziarist de model occidental, care e respectat şi invidiat deopotrivă de colegi şi preţuit de public pentru că e incisiv, pertinent şi critică guvernul, ORCINE ar fi la putere. Multor ziarişti cu experienţă, prea mulţi la număr, ar trebui să le fie ruşine pentru că nu au reuşit să evite elegant ispitele puterii.
Despre deja celebrele servicii secrete româneşti care sunt şapte în România, mai mult decât are orice altă ţară europeană (şi mai numeroase decât în timpul comunismului, când Securitate avea 5 departamente), ce să mai zicem? Partenerii occidentali cooperează cu serviciile noastre cu spor. MI6 face training cu ofiţeri români în Ardeal şi nu numai, iar americanii au avut suficientă încredere să aibă închisori secrete CIA în România până 2006. Dacă guvernele occidentale beneficiază de experienţa şi expertiza românească în spionaj şi nu mai critică eventuale derapaje, presa străină a început să scrie de ameninţări la adresa democraţiei în România. Trebuie menţionat că nu toate serviciile secrete româneşti sunt sub controlul Parlamentului, cum ar fi normal într-o democraţia adevărată.
Dar nu trebuie să avem sentimentul de culpabilitate pentru toate lacunele în democraţia românească. Nici Occidentul nu mai este ceea ce a fost. Democraţia e mai şubredă ca niciodată, iar criza financiară creează multe presiuni asupra sistemului democratic.
România este ţară UE şi NATO. Nu mai trebuie să fie ajutată de afară. Oamenii singuri (ziarişti, politicieni, oameni de rând) trebuie să acţioneze ca o comunitate sau fiecare ca o conştiinţă individuală să-şi apere drepturile care au fost câştigate cu preţul a mii de vieţi în decembrie 1989. Nu vă lăsaţi descurajaţi, înfricoşaţi. Nu deveniţi apatici crezând că „nu se mai poate face nimic”.
Direcţia societăţii româneşti nu este hotărâtă şi croită de politicieni din niciun partid (mulţi dintre ei fiind mai interesaţi de propriul fotoliu, buzunar şi partid decât de comunitatea pe care o servesc). Fiecare cetăţean are un rol de jucat în viitorul ţării. Dacă o parte din societate nu funcţionează sănătos, restul suferă. Din acest motiv, e nevoie de judecători drepţi, oameni de cultură care au o înaltă morală care inspiră oamenii, miniştri care răspund pentru deciziile lor, jurnalişti curajoşi şi politicieni care servesc oamenii care i-au ales. Cetăţeanul de rând trebuie să tragă la răspundere toate categoriile menţionate mai sus.
România nu va fi Grădina Edenului (nicio ţară nu este), dar cetăţenii ar putea să o cureţe puţin de buruieni. Mai mult, au şi obligaţia de a îngriji ţara, pentru că este a noastră, a tuturor!
