„UN NIETZSCHEAN BOGOMIL: E.M. CIORAN
(…) Istoria omenirii e privită de Cioran sub unghiul aberant al vizionarismului, nutrit cu lectura Apocalipsului. Aceeaşi carte de căpătâi de acum 25 de ani. De unde a luat însă învăţătura bogomilică? Cum a ajuns la Ahriman, unul din dumnezeii săi, alături de Durer, ca autor al Cavalerilor Apocalipsului, şi de Hitler, declanşatorul nebuniei apocaliptice care a fost al doilea război mondial? De bine de rău, bogomilismul punea în cumpănă Binele cu Răul, pe Dumnezeu cu Satana. Noul bogomil înclină balanţa în direcţia Răului: „Omul nu se mişcă decât pentru a face rău”. Amestecând în aceeaşi pălărie de scamator nume proprii, confuzionate ca şi noţiunile, existenţialistul susţine că rostul conducătorilor politici ar fi să domesticească omul şi să-l îmbrace cu sila în cămaşa de forţă. Nu e o simplă butadă, unul din acele paradoxuri atât de scumpe lui Jean Schlumberger şi mai tinerilor săi colegi redacţionali de la N.N.R.F. Cioran edictează textual: „O societate care s-ar voi perfectă ar trebui să pună la modă cămaşa de forţă sau să o facă obligatorie”. Marii tirani, şi printre ei Hitler, la icoana căruia se mai îndoaie încă Cioran, au condus exterminându-şi atât duşmanii, cât şi mulţi prieteni. Crima ar fi o condiţie sine qua non a politicii, în serviciul formei sale de guvernământ preferate, care e puterea absolută a oligarhiilor exploatatoare şi opresive. Cioran afirmă cu cinism că se disting „cabotinii sau asasinii în stil mare”. Hitler e lăudat nu numai pentru că s-a descotorosit în sânge de Roehm şi de alţi camarazi ai săi, care-i stăteau poate în cale; el ar fi „important nu atât prin el însuşi, ci prin aceea ce anunţă, schiţă a viitorului nostru, crainic al unei sumbre întronări şi al unei isterii comice, precum al acestui despot pe scara continentelor”.
Firav proroc al vremurilor apocaliptice e Cioran. El sugeră străveziu războiul atomic, deci soluţia catastrofică pentru întreaga omenire, pregătită într-adevăr de o tiranie, dar nu de o tiranie iraţională, inspirată de o nebuloasă „voinţă de putere”, ci dictată de interesele monstruos de reale şi de egoiste ale potentaţilor profiturilor uriaşe, ale beneficiarilor cursei înarmărilor. Şi mai ales, este un proroc frenat, cum ar spune psihiatrii, deoarece sugeră războiul cu pudoare, fără să-i preconizeze în propriii termeni. Numai la urmă prorocul rânjeşte satisfăcut, încredinţând noului stăpân prezumtiv al lumii „ochiul vigilent şi batjocoritor” faţă de neamurile învinse şi supuse.
Din anarhia spirituală a nietzscheanului bogomil se construieşte aşadar o sumbră viziune catastrofică, profund retrogradă în exaltarea ei barocă. Autorul ei o socoteşte absolut certă, deşi mărturiseşte că nu ar putea-o nici cântări, nici dovedi. Viziunea tiraniei viitoare i se impune atât de evidentă încât orice încercare de demonstraţie i se pare „dezonorantă”. Noul convulsionar se socoate geometru ca Pascal şi vizionar ca Ioan din Pathmos, strateg al puterii ca Machiavel şi clinician al isteriei ca Charcot!
Cioran, fireşte, confundă înadins democraţiile de tip burghez, bizuite pe dominaţia minorităţii asupra majorităţii, cu democraţiile de tip socialist sprijinite pe puterea maselor. De aceea, el susţine că orice democraţie ar fi o invitaţie la tiranie. Dintr-o paranteză care face cu ochiul, aflăm că „orice democrat e un tiran de operetă”. Alt paradox specific gustului N.N.R.F.?! Altădată, poetul disponibil din Cioran se lasă furat de ritmul versului alexandrin, dodecasilabic, spre a strecura preceptele mnemotehnice ale eticii sale existenţialiste: „Tricher sera pour vous une question d’ honneur” (A trişa va fi pentru voi o chestiune de onoare).
Viziunea apocaliptică a lui Cioran nu i-ar fi proprie fără un trăsnitor condiment olfactic: „Stăpânul pe care-l aşteptăm cu groază va fi anume un amator de putreziciune în faţa căruia vom face cu toţii chip de stârv… Omenirea începe a duhni: un miros nou planează peste univers”.
De ce acest plural de modestie, când eul nu mai este odios şi când neopascalianul vaticinan n-are haz decât la persoana întâia, care-l singularizează? La aroma unor asemenea emanaţii trăiriste, altădată combătute cu hârtie de Armenia, nu ne mai surprinde nota de dispreţ a grimasei studiată în oglindă. „Şi poporul?”, veţi întreba. „Gânditorul sau istoricul care întrebuinţează acest cuvânt fără ironie se descalifică”, pretinde cu sfruntare cinicul, întrucât ar purta „stigmatele robiei prin decret divin sau diabolic”. Hamletistul bogomilic al acestei scandaloase dar imaginare alternative e explicabil la un fost obedient al gărzilor de fier, care n-au putut însă încătuşa poporul nostru, făuritor activ al propriei sale istorii.
Bogomilul apologet al regimurilor imperialiste tot mai falimentare şi neputincioase să-i facă pe plac se gargariseşte cu reţete politice mistificate şi neoperante, într-o vreme când popoarele, conştiente de ţelurile lor democratice, socialiste şi paşnice şi nesinchisindu-se de ifosul olfacticilor duhnitori, sunt în măsură a trece reversibila cămaşă de forţă după gâtul freneticilor belicişti, mai mult sau mai puţin solitari.”
Şerban Cioculescu
(Glasul Patriei, nr. 125, 20 mai 1959)
