Ministrul Culturii cere schimbarea legii cinematografiei prin OU

Atitudinea pe care cei mai mulți dintre decizionalii țării au avut-o față de cinema, din 1990 încoace, ne-a lăsat să ne imaginăm că filmul e o chestiune strict culturală și atunci preocupările administrative și economice față de acest domeniu sunt ”mărunțișuri”, în raport cu prioritățile economiei naționale. De la începutul lunii august însă, când ministrul Culturii a făcut propuneri pentru modificarea legii cinematografiei, pe rând, creatori și producători de film, uniți prin diferite nevoi și păreri, apelează la arbitrajul primului-ministru pentru susținerea cauzelor lor. Dintre subiectele controversate sunt: condițiile în care va continua finanțarea filmului românesc de către stat, structura de conducere a CNC, al cărui director general este ordonator secundar de credite și reprezintă instituţia în relaţiile cu terţii, organizarea și modalitatea de finanțare a Arhivei Naționale, felul în care se constituie Fondul Cinematografic, „buzunarul” din care ies banii pentru filme, penalitățile care se vor percepe pentru întârzierea sumelor datorate de operatorii economici, inlcusiv producătorii de film.

Cinematografia bine administrată, rol principal în economia națională

Cinematografia, la fel ca transporturile și multe alte industrii, când este eficient administrată, contribuie semnificativ la bugetele statului și la economia națională (în plus față de alte două misiuni, în cultură și în educație). Prin urmare și cinematografia a trecut prin aceleași vandalizări despre care știm deja foarte bine că s-au întâmplat în economia națională. Foarte scurt, enumerăm pagubele: în primul deceniu de după 1989 s-a distrus aproape în totalitate rețeaua de distribuție de film, la nivel național (mai mult de 1000 de cinematografe în toată țara, dar și alte sute de clădiri adecvate difuzării de film, în mediul rural), studiourile de producție au fost și ele ”tratate” la fel, arhivele de peliculă au fost jefuite – mii de oameni s-au servit, ca din propria bucătărie, de documente filmate cu o valoare uluitoare (milioane multe de euro) -, iar filmul de lung metraj, de ficțiune, aproape singurul produs promovat al acestui domeniu, a înregistrat, în medie, 10 titluri într-un an și acestea, cu excepții care nu depășesc numărătoarea cu degetele unei singure mâini, calificabile într-un curent al ”minimalismului”, ca ”specific” al culturii naționale.

Ca în multe alte situații, am fost conduși să ”judecăm” conflictele mizându-se pe popularitatea artiștilor și pe lipsa de informație și experiență politică, economică și administrativă a publicului. Am fost îndreptați să observăm derularea întâmplărilor doar din perspectiva orgoliilor exacerbate ale creatorilor, căci da, în vremea lui Shakespeare, actorii nici nu erau îngropați în cimitire.

Și așa am ajuns să cădem în plasa unui conflict ”stilistic”, de viziune și de atitudine culturală, dintre regizorii care au făcut film până în 1990 și cei numiți de critică prin sintagma ”noul val al cinematografiei românesti”, neavând informațiile mai puțin atrăgatoare emoțional ale randamentelor financiare, eficiențelor de administrare și ale beneficiilor macro-economice.

Milioanele de euro care ne scapă printre degete

Producția de film este recunoscută în majoritatea țărilor ca un sector cu un impact considerabil asupra încasărilor de taxe la bugetul de stat, asupra locurilor de muncă și a dezvoltării unor ramuri adiacente: turism, construcții, infrastructura de transport. În Statele Unite, Departamentul de Comerţ menționează că „unul dintre cele mai importante sectoare din punct de vedere economic” este producția de film. Pe plan internațional se produc anual peste 4.000 de filme – cel mai mare producător este India (în jur de 900 de filme / an), urmată de SUA (în medie 700 de filme / an), Japonia (în medie 400 de filme / an), iar ţările UE (împreună) în jur de 1.000 de filme într-un an. În plină criză economică, vânzările de film din toată lumea au continuat să crească și încasările anului 2009 au fost semnificativ mai mari decât ale anului 2006. În 2009, în Polonia, numărul de vizionări a fost de 39,2 mil., în Cehia de 12.5 mil. și în Ungaria de 10.6 mil., ţări în care există cel puţin o vizionare anuală a fiecarui locuitor. În România, cu 5.3 mil. şi Bulgaria cu 3.2 mil., numărul de vizionări pe locuitor este de 0.2, respectiv 0.3.

La noi, filmul ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” a câștigat prin vânzările din țară 1, 2 milioane de euro și din vânzările internaționale 8, 7 milioane de euro; filmul ”Eu când vreau să fluier, fluier” a încasat 12.000 euro în România și 220.000 euro din distribuția internațională; filmul ”Moartea domnului Lăzărescu” a câștigat în țară 81.000 euro și în străinătate 137.000 euro. Și din nou, ni se pare că filmul nu contează.

Drumu-i lung până departe

Însă, conform estimărilor din piaţă, dacă ar exista facilităţi fiscale similare Ungariei, volumul de servicii de producţie cinematografică în România ar putea creşte de la 30-40 mil. de euro pe an, la 200-300 mil. de euro. Ungaria a apărut pe harta locaţiilor internaţionale de filmare în anii 1980 datorita HBO (Home Box Office). Aprecierile faţă de calitatea producţiei au fost întotdeauna ridicate si asemănate cu „standardele de la Hollywood”. Cu toate acestea, lipsa facilităţilor și taxele guvernamentale ridicate au făcut ca producătorii internaţionali de film să se orienteze către alte locaţii de filmare, în căutarea unor preţuri de producţie mai scăzute. Legea Cinematografiei din 2003 este un moment de răscruce pentru Ungaria, deoarece toate datele indică o revigorare susţinută a industriei după acea dată. Prin această lege, Oficiul Naţional al Filmului Ungar a recurs la un sistem de subvenţie sub forma reducerii cu 20% pentru servicii de producţie şi respectiv co-producţii. În primul an de la adoptarea legii, în 2004, producătorii de film străini au cheltuit $21 mil. de euro în Ungaria, pentru ca în 2005 să ajungă la $85 mil.; în 2008, cineaştii străini au cheltuit $150 mil., dintr-un total de aproape $250 mil. de euro cheltuiţi de producătorii de film, ceea ce înseamnă că guvernul ungar a returnat aproape $20 mil. sub formă de bonusuri pentru producătorii de film, atât autohtoni, cât şi străini. Cehia este singura ţară din Europa de Est în care, în topul vizionărilor, se află o producţie naţională, iar în primele 10 se află 3 producţii naţionale. Situaţii similare se regăsesc doar în Polonia, unde producţia naţională deţine aproape un sfert din piaţă şi Slovacia, cu o cotă naţională de 12.4% (faţă de 9.3% în Ungaria, 2.3% în România sau 1.6% în Bulgaria).

Polemică și miză

Tentați să spunem ”mult zgomot pentru nimic”, o adunare simplă a milioanelor de euro din vecini dă sens scrisorilor deschise. Polemica este în jurul unei schimbări a Legii Cinematografiei. Parte dintre regizorii foarte tineri cer subvenții asigurate pentru creația lor. Parte dintre producătorii cu filme premiate international pledează pentru anumite adăugiri la lege, justificând cu experiențele proprii. Parte dintre producatorii de film îndeamnă la dialog pe tonuri ponderate.

O realitate foarte sumbră nu poate fi însă contestată de nimeni: din banii pe care statul român i-a investit în film, din 1998 când, în sfârșit, România a avut o Lege a Cinematografiei și filmul era administrat de un ordonator principal de credite – Oficiul Național al Cinematografiei, un singur film a înapoiat toți banii, filmul ”Furia”, în regia lui Radu Muntean, filmul ”Ho Ho Ho” a înapoiat 83, 72 % și “Selfie”, a cărui premieră a avut loc anul trecut, a înapoiat 30 %. În rest, situația privind rambursarea creditelor de la 30 iunie 2016 arată ca 97 % dintre companii au înapoiat cel mult 0,1 % din sume.

Lăsăm impresii foarte bune

Anthony Minghella (regizorul filmului “Cold Mountain”): “Este cu adevărat un ţinut nedeteriorat, unde este posibil să mergi şi să creezi o lume, în mod particular o perioadă din istoria lumii, unde poţi roti camera cu 360 de grade şi să nu fii împiedicat de elemente ale lumii contemporane. Aici am găsit o foarte mare bunăvoinţă de a ne ajuta în această aventură şi cu certitudine eu voi recomanda oricui să vină în România pentru a produce filme aici”.

Franco Zeffirelli (regizor): „Am găsit aici o atitudine excitantă şi pozitivă mai mult decât în alte mari studiouri europene care şi-au pierdut-o”.

Butch Kaplan (regizor): “Există o atitudine ’go-for-it’ în România care justifică acest fenomen: acomodarea locală a altor culturi cu un efort minim. Am venit din Los Angeles şi am constatat că această atmosferă din estul Europei este cu adevărat uimitoare.”