Mircea Dumitru a tradus o carte din germană, deşi recunoaşte că nu ştie limba

Nominalizarea lui Mircea Dumitru, rectorul Universităţii Bucureşti, în funcţia de ministru al Educaţiei mă obligă să vorbesc din nou despre una dintre cele mai mari imposturi din lumea cărţilor. Cu atît mai mult, cu cît presa Puterii îl prezintă ca pe un adversar al plagiatului, deşi furtul muncii altuia nu-i este deloc străin nici lui Mircea Dumitru!

El este cel care, deşi spune în propriul CV că nu cunoaşte deloc limba germană, apare ca traducător din germană al cărţii lui Ludwig Wittgenstein „Cercetări filozofice”, alături de Mircea Flonta:

Să revedem şi CV-ul lui Mircea Dumitru pe care l-a depus la Universitatea Bucureşti cîţiva ani mai tîrziu cînd ajunsese deja conferenţiar la Facultatea de drept:

Cum a fost posibil acest lucru aveam să aflu abia în anul 2007, după apariţia articolului „Liicheanu” în ziarul „ZIUA”. Între detractorii mei care au sărit în apărarea lui Gabriel Liiceanu a apărut brusc şi necunoscutul Mircea Dumitru care, culmea ironiei, a publicat în „Cotidianul” (pe atunci aflat în proprietatea lui Sorin Ovidiu Vântu) articolul „L-a plagiat Gabriel Liiceanu pe Martin Heidegger?” Pe un ton superior, Mircea Dumitru încerca să ne convingă de faptul că Liiceanu nu plagiase textul incrimant de noi din „Sein und Zeit”, ci din „Istoria conceptului de timp”: „O primă eroare factuală (şi nu de interpretare!) a ziaristului de la „Ziua” este aceea că pasajul în cauză nu aparţine lucrării „Fiinţă şi timp”, ci cursului „Istoria conceptului de timp”, susţinut de Heidegger la Marburg în semestrul de vară al anului 1925 şi publicat în volumul 20 din Ediţia completă”! Mircea Dumitru credea că-l apără pe Liiceanu dacă spune că pasajul copiat de acesta nu a fost luat din „Sein und Zeit”, ci din „Istoria conceptului de timp”, de parcă, fiind vorba despre acelaşi text, contează de unde l-a plagiat!

Fără să-şi dea seama, Mircea Dumitru s-a pus chiar pe sine în situaţia „hoţomanului” intelectual, căci imediat ne-am dat seama că însuşi textul lui era scris de altcineva, întrucît, neştiind deloc limba germană, nu avea cum să cunoască textul conferinţei lui Heidegger apărută în vol. 20 din „Gesamtausgabe”!

Deşi eram atacat în termeni extrem de duri de către Mircea Dumitru, încercînd să-l protejez de opinia publică, n-am considerat necesar să-i răspund înainte de a-i propune să-şi ceară singur scuze, public sau privat. Astfel, chiar în acea zi, i-am trimis un e-mail în care l-am somat să facă acest lucru în termen de 24 de ore, altfel voi face public faptul că s-a băgat în acest scandal cu capul înainte, comentînd texte în limba germană, deşi această limbă îi era complet necunoscută! Speriat de „somaţia” mea, Mircea Dumitru mi-a răspuns la e-mail, precizînd că a încercat să mă sune în termenul stabilit de mine, însă nu m-a „prins” la telefon: „V-am sunat vineri dimineaţa, la ora 10. Voi reveni. Micea Dumitru.” A revenit apoi cu alt e-mail: „Vă stă la dispoziţie şi nr. meu de tel. 0788…” Iată aceste e-mail-uri:

După ce s-a asigurat că încercase să mă contacteze în termenul prevăzut în „somaţie”, Mircea Dumitru mi-a răspuns în două puncte şi la întrebările pe care i le pusesem în legătură cu traducerea din germană a cărţii lui Wittgenstein, deşi el habar nu avea de această limbă. Iată şi acest e-mail, împreună cu textul meu:

Ca să fie mai uşoară descifrarea acestor e-mail-uri, vă prezentăm şi transcrierea lor. Eu îi scrisesem profesorului Mircea Dumitru:

„Stimate d‐le profesor,

Constat cu tristeţe că şansele acestei ţări de a‐şi reveni încep să se ducă iarăşi pe apa sîmbetei. Spun asta după ce am citit articolul dvs. de azi, din Cotidianul, în care luaţi poziţie faţă de „alegaţiile” mele din ZIUA. Înca mă gîndesc dacă e bine să vă răspund public sau nu, pînă atunci vă rog să aflaţi de unde vine tristeţea mea. Ştiţi bine că aţi fost instructor de pionieri, la Buftea, de unde aţi fost promovat la Facultatea de filosofie. E în regulă pînă aici. Dar, dacă ştiaţi că în 1990 v‐a luat dl. Liiceanu ca redactor la Humanitas, unde aţi publicat cîteva traduceri din germană, deşi dvs. nu ştiţi limba germană, aşa cum singur spuneţi în CV‐ul de pe site‐ul Universităţii, nu era mai bine fie să vă abţineţi de la intrarea în polemică, fie să recunoaşteţi că aveţi motive personale să‐i luaţi apărarea lui Liiceanu? Sincer, îmi pare rău de dvs. Cum aţi putea să explicaţi studenţilor dvs. că aţi tradus din germană textele lui Wittgenstein, cînd dvs. nu ştiţi deloc germana? De ce era nevoie să fiţi trecut pe copertă ca primul traducător, fiind urmat de excepţionalul Mircea Flonta? Şi cum m‐aţi verificat în textele lui Heidegger, mai exact în Gesamtausgabe, vol. 20, din moment ce singur spuneţi că germana este pt. dvs. la fel ca sanskrita? Îmi este ruşine să vă raspund la aceste întrebari. Vă las dvs. plăcerea să recunoaşteţi deschis aceste lucruri. Vă promit că, dacă faceţi acest lucru în urmatoarele 24 de ore, public sau direct prin e‐mail‐ul meu, toate aceste lucruri rămîn între noi.În caz contrar, voi publica aceste informaţii, oricare ar fi consecinţele lor în ceea ce vă priveşte. Cu prietenie, un gazetar obscur Ion Spanu ‐ ZIUA”.

După ce s-a asigurat că s-a încadrat în timpul prevăzut de „somaţie”, Mircea Dumitru mi-a trimis un e-mail în care a scris următoarele:

„Stimate Domnule Spânu, Vă mulţumesc pentru această scrisoare care îmi dă posibilitatea să clarific chestiunile pe care le ridicaţi.

1. Cunosc limba germană la nivelul de baza certificat de Goethe Institut. Nu am adăugat aceasta pe pagina mea, deoarece nivelul de cunoaştere a limbii, după standardele pe care eu însumi mi le‐am impus, nu este comparabil cu acela al cunoaşterii limbii engleze.

2. În privinţa traducerilor: vă sugerez să luaţi legatura şi cu dl. Mircea Flonta ca să verificaţi ceea ce vă voi spune aici. Fiecare dintre noi, a făcut o traducere separată ‐ dl. Flonta din germană şi eu din traducerile engleze realizate de elevii lui Wittgenstein. (Traducerea lui Elisabeth Anscombe în engleză circulă mai mult decît originalul în lumea academică anglo‐saxonă.) Apoi traducerile au fost citite împreună şi am definitivat traducerea românească. Publicaţia finală reflectă munca amîndurora.

Cu stimă, Mircea Dumitru”.

După acest schimb de e-mail-uri, am reuşit să vorbim la telefon, Mircea Dumitru explicîndu-mi pe un ton slugarnic că, de fapt, profesorul Mircea Flonta a făcut traducerea din germană şi l-a rugat insistent să fie trecuţi împreună ca traducători şi că nu a putut să-l refuze! La vremea aceea, am considerat că explicaţiile erau suficiente, înţelegînd că atacul la adresa mea era, în realitate, doar exprimarea recunoştinţei faţă de Gabriel Liiceanu care-l adusese la Editura Humanitas în 1990 ca redactor II, deşi anterior fusese „instructor de pionieri la Casa Pionierilor, Buftea, sectorul agricol Ilfov” şi asistent suplinitor la Politehnică! În consecinţă, l-am iertat atunci pentru obrăznicie! Cu toate că trecerea bruscă a lui Mircea Dumitru, cu ajutorul nemijlocit al lui Liiceanu, de la statutul de instructor al Casei pionierilor din Buftea, pînă la cel de conferenţiar la Facultatea de drept naşte mari semne de întrebare, ca şi ascensiunea lui ulterioară pînă la nominalizarea de acum!

Dar, în 2012, Mircea Dumitru a revenit în prin-planul vieţii publice, ca membru al deja celebrei CNATDCU, cea care dă un verdict în privinţa plagiatului! În acel moment, am considerat că este cazul să fac public cazul lui Mircea Dumitru, traducătorul din germană al unei cărţi, deşi în CV-ul său scrie clar că nu cunoaşte germana! Textul poate fi citit la adresa http://www.cotidianul.ro/rectorul-mircea-dumitru-a-tradus-din-germana-pe-care-n-o-cunoaste-187584/.

Ştiind bine că traducerea aceasta este un fals la fel de vinovat ca plagiatul, Mircea Dumitru publică un „Drept la replică” pe site-ul… Universităţii Bucureşti, unde devenise deja Rector, în care recunoaşte că nu ştie limba germană, dar şi cum, într-un mod absolut penibil, totuşi l-a citit pe Wittgenstein cu ajutorul dicţionarului! Iată pasajul respectiv: „Menţionarea în CV unei slabe competenţe în citirea în limba germană reflectă realitatea, însă cunoaşterea de lucru a acestei limbi mi-a permis să citesc lucrarea originală a filosofului Ludwig Wittgenstein cu ajutorul unui dicţionar”.

Cu toate acestea, doar cîteva rînduri mai sus, acelaşi Mircea Dumitru scrie că el a tradus lucrarea „Cercetări filozofice” a lui Wittgenstein din… limba engleză: „În primul rând, premisa de la care a plecat autorul articolului, dl Ion Spânu, şi anume că eu aş fi tradus din originalul în limba germană al cărţii (Philosophische untersuchungen) este total eronată. Responsabilităţile colectivului de traducători au fost astfel repartizate: dl profesor Mircea Flonta a tradus din lucrarea originală a filosofului Ludwig Wittgenstein, eu am tradus din ediţia în engleză a cărţii lui L. Wittgenstein”!

Păi, cum vine asta? Mircea Dumitru mă acuză pe mine că am scris că a tradus cartea din limba germană, deşi singur recunoaşte că a tradus-o cu ajutorul dicţionarului chiar din germană? Şi acest lucru nu i-a fost de ajuns. Devenit Rector, l-a rugat şi pe Mircea Flonta să-i ia apărarea, astfel că tot pe pagina de internet a Universităţii Bucureşti, în aceeaşi zi, apare şi punctul acestuia de vedere: „Ca unul în cunoştintă de cauză, apreciez că contribuţia (sic!) profesorului Dumitru la traducerea lucrărilor amintite, al căror original este în germană, nu a fost afectată de nivelul său de cunoaştere a acestei limbi. A mânui bine o limbă străină în vorbire şi scriere şi a înţelege un text filosofic scris în acea limbă, dacă cunoşti (sic!) bine gândirea autorului, sunt lucruri diferite”! Sărmanul Mircea Flonta, ca să-şi apere şeful, scrie că dacă nu ştii o limbă, asta nu te împiedică să traduci un text filosofic!!! Şi, ca lucrurile să fie pe deplin în zona circului, Mircea Flonta explică şi de ce numele lui Mircea Dumitru este trecut înaintea numelui său, prin faptul că „ordinea numelui celor doi traducători este cea alfabetică”!

Pînă cînd se lămureşte Mircea Dumitru cum a tradus o carte din limba germană fără să cunoască limba germană, consemnăm această impostură intelectuală pe care a comis-o cu intenţia clară de a-şi face o bibliografie care să justifice ascensiunea lui rapidă, căci, pînă la aceste traduceri, nu avea ca „operă” decît cursurile de traforaj pe care le predase la Casa pionirilor din Buftea!

INSTRUCTORUL PIONIERILOR DIN BUFTEA A AJUNS DUPĂ REVOLUŢIE REDACTOR DE CARTE LA „HUMANITAS”

Acum, însă, cînd ne trezim cu fostul instructor de pionieri de la Buftea în postura de a fi ministrul Educaţiei, trebuie să-i vedem CV-ul primilor ani de după Revoluţie:

Nici dacă ar fi fost vorba despre Lucian Blaga cred că nu am fi putut să vedem o asemenea ascensiune ca a instructorului de pionieri Mircea Dumitru! Aşadar:

– între 1985-1987, Mircea Dumitru a fost profesor stagiar la Şcoala generală 241 din satul Lipia, sectorul agricol Ilfov

– între 1987-1988 a fost instructor la Casa pionierilor din Buftea, judeţul Ilfov

– între 1988-1990 devine asistent universitar suplinitor (!!!) la Institutul politehnic

– în 1990 este luat de Gabriel Liiceanu la Editura Humanitas ca redactor principal II

– în 1990 devine şi asistent universitar la Facultatea de filosofie!

Oricît ar vrea cineva să fie binevoitor cu Mircea Dumitru, nu are cum să evite întrebarea: care au fost competenţele lui, astfel încît de la activitatea de traforaj de la Casa pionierilor din Buftea să ajungă asistent universitar la Facultatea de filosofie? Scrisese cumva „Kritik der reinen Vernunft” în engleză şi noi nu am aflat? Din cîte mai ştim şi noi, astfel de ascensiuni fără justificare sînt specifice cadrelor sprijinite de servicii, celor infiltraţi într-un anumit domeniu sau celor care au proptele uriaşe! Care o fi explicaţia în cazul lui Mircea Dumitru?

În cîţiva ani, omul care nu scrisese pînă atunci nimic, ajunge să fie trimis aproape un deceniu pe la diferite universităţi americane:

– 1993-1994: Fulbright Junior Scholar, Department of Philosophy, Tulane

University, New Orleans, Louisiana, S. U. A.

– 1994 – 1998: Teaching Assistant, Department of Philosophy, Tulane University, New Orleans, Louisiana, S. U. A

– 1999: Visiting Scholar, Department of Philosophy and Religion, The University of Tulsa, Tulsa, Oklahoma, U. S. A.

– 1999: Visiting Scholar, The Graduate School and University Center of The City University of New York

– 2001, ianuarie – mai: Adjunct Assistant Professor şi Visiting Scholar, Department of Philosophy, New York University!

În acelaşi timp, Mircea Dumitru, mai exact între 1996 – 1999, era şi lector la Universitatea Bucureşti, iar între 1998 – 2001 la New Europe College a lui Andrei Pleşu! Ubicuitate, nene, nu glumă!

Din toate aceste turnee, astăzi vedem că Mircea Dumitru are în bibliografia personală doar 3 lucrări, dintre care una este un manual de liceu:

– „Logică și Argumentare”, manual pentru licee (co-autor P. Bieltz), Editura ALL, București, 1999

– „Modalitate și Incompletitudine. Logica modală ca logică de ordin superior”, Editura Paideia, București, 2001. Lucrare premiată cu premiul ”Mircea Florian” al Academiei Române

– „Explorări logico-filosofice”, Editura Humanitas, București, 2004.

Ceva este în neregulă cu Dumitru Mircea, căci există un carburant necunoscut care l-a împins mereu ca să ajungă din postura de instructor la pionieri, pînă la funcţia aceasta de Ministru al Educaţiei, deşi nu are nimic special care să anunţe existenţa vreunui geniu în domeniul universitar! Nu ai cum să nu te întrebi cum a fost posibil ca, de la traforaj, să ajungi redactor la Humanitas, apoi lector la Facultatea de filosofie, decan al acesteia, apoi prorector al Universităţii Bucureşti şi chiar Rector! Iar toată această ascensiune să nu lase în urmă decît un manual de liceu şi două cărţi de pastişe logice, chiardacă prima lui carte avea să primească Premiul Academiei!

În tot acest timp, a reuşit să traducă din limba germană nişte cărţi, deşi în CV-ul său scrie negru pe alb că nu cunoaşte această limbă! Se pare însă că opera lui capitală este acel articol în care îl apără pe Gabriel Liiceanu de acuzaţia de plagiat, fără să ştie măcar că teza de doctorat a acestuia, „Despre tragic”, a fost anchetată la vremea respectivă, Liiceanu fiind dat afară de la Institutul de filosofie!

Acum, că va deveni chiar ministru al Educaţiei, va avea oare curajul să pună în discuţie plagiatul lui Gabriel Liiceanu despre care vorbea Constantin Noica, aşa cum rezultă din documentele Securităţii, publicate chiar la Humanitas? Cum este acesta:

Sau va continua să facă plecăciuni în faţa celui care l-a luat sub umbrelă încă din 1990, cînd pionierii nu mai existau nici măcar la Buftea? Va avea, de asemenea, curajul să pună în discuţie acuzaţiile de plagiat la adresa Laurei Codruţa Kovesi şi Petre Tobă – Apud, acesta din urmă devenindu-i acum coleg de cabinet?

Oricum, această ultimă numire în cabinetul Cioloş pune din nou întrebarea: cine este, de fapt, adevăratul mînuitor al sforilor acestui Guvern de tehnocraţi?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.