Summit UE-Rusia, marţi, la Bruxelles, cu participarea lui Vladimir Putin, ce are pe agendă ca subiect principal situaţia gravă de la Kiev în contextul în care părţile se acuză reciproc de implicare în declanşarea crizei; Ban Ki-moon, secretarul general ONU, se oferă să trimită emisar la Kiev, care să faciliteze dialogul putere-opoziţie; vicepreşedintele american Joe Biden vorbeşte, luni, la telefon cu preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici şi-i cere să retragă forţele speciale aflate pe străzile Kievului şi să conlucreze cu opoziţia pentru rezolvarea paşnică a crizei; OSCE se oferă să medieze dialogul putere-opoziţie; UE cere puterii de la Kiev să-şi îndeplinească promisiunile făcute opoziţiei; Catherine Ashton, şefa diplomaţiei europene, vine în Ucraina, pentru a încerca o mediere a crizei; Stefan Fule, comisar european pentru Extindere şi Politica de Vecinătate, revine la Kiev, unde se aflase vineri şi sâmbătă, tot într-o acţiune de mediere. La cele de mai sus se adaugă evenimentele politice de la faţa locului: demisia premierului Mykula Azarov; şedinţa Radei (Parlamentul unicameral), care a abolit legile represive adoptate la 16 ianuarie; tratativele de luni dintre Ianukovici şi liderii a trei partide parlamentare – Arseni Iaţeniuk, şef al pardiului Batkvişcina, Vitali Kliciko, lider al partidului UDAR, şi Oleg Tiagnibok, conducătorul partidului Svoboda – în cadrul cărora i-a oferit postul de premier primului şi pe cel de vicepremier celui de al doilea.
Toate astea au ca fundal criza acută din Ucraina, care, în ultima săptămână, s-a radicalizat, străzile capitalei devenind teatrul unor scene de luptă de gherilă, cu toate „ingredientele” unui atare eveniment nemaiîntâlnit în cronica politică a Europei de după al Doilea Război Mondial. Evident, trebuie avute în vedere şi intensele contacte diplomatice sau de altă factură ce se desfăşoară în spatele uşilor închise şi astfel vom avea o imagine amplă a eforturilor care au în vedere criza din Ucraina, eforturi pe care mărturisesc că nu le-am mai întâlnit, deşi, de pildă, am comentat evenimente precum: războiul israelo-arab, din octombrie 1973; atentate teroriste de amploare; luări de ostatici; deturnări de avioane cu civili la bord, ca să iau ca exemplu zona Orientului Mijlociu, una în care, de decenii întregi, situaţia politică este extrem de gravă, cu implicaţii mult mai mari şi mai adânci asupra întregii situaţii mondiale. La astea aş putea adăuga tentativa de asasinare a Papei Ioan Paul al II-lea de către turcul Ali Agca.
De unde, aşadar, această extraordinară mobilizare de eforturi politico-dipomatice ale Occidentului şi ce în spatele lor? Este o întrebare care nu trebuie nici ocolită, aşa cum posibilele răspunsuri nu trebuie ignorate. De unde până unde a ajuns Ucraina să fie azi un pol al stabilităţii şi liniştii politice europene, mobilizând atenţia intrernaţională cvasi-unanimă? Îmi pun şi, la rândul meu, pun această întrebare mai departe, ţinând seama că această ţară nu este membră NATO şi nici nu face parte din UE, organisme politico-militare şi economice reprezentative pentru peisajul contemporan. Sigur, se poate vorbi, şi pe drept, despre democraţie, respectarea drepturilor omului şi alte drepturi fundamentale în contextul european de azi, dar nu este suficient, pentru că ea nu se compară, de pildă, cu Turcia. Pe urmă, acelaşi Occident are un rateu de marcă în aceeaşi Ucraină, rateu datorat aşa-zisei „revoluţii portocalii”, care, într-un fel sau altul, are şi azi reflexe indubitabile. Cum se ştie, revoltele de stradă de azi din Kiev au izbucnit după ce, în toamnă, regimul preşedintelui Viktor Ianukovici nu a mai semnat acordul de asociere a Ucrainei la UE şi, mai mult decât atât, a dat curs ofertei Rusiei de a dezvolta relaţiile bilaterale, în primul rând pe plan economic, semnând un acord în urma căruia primea gaze la preţuri mult mai mici, dar şi un credit consistent. A fost, în mod clar, un gest economic pragmatic, într-o vreme în care aceste elemente primează, şi-a zis Ianukovici, avându-l în spatele său pe Vladimir Putin, un preşedinte rus care nu se sfieşte să reia teza sferelor de influenţă, aşa cum a fost ea definită la Ialta, de Stalin, Churchill şi Roosevelt, şi care a dăinuit până în 1990. De altfel, în mai 2010, când se împlineau 65 de ani de la sfârşitul războiului, mari ziare moscovite au pledat, nu întâmplător, pentru refacerea sferelor de influenţă. Pe urmă, după ce Rusia „pierduse” republicile baltice şi fostele state comuniste est-europene, devenite membre NATO şi UE, apoi în România sau Polonia, SUA instalează un scut anti-rachetă fără a garanta caracterul lui defensiv, la Moscova s-a plămădit o cu totul altă strategie, în care ecuaţia ucraineană nu se mai putea „rezolva” de Occident, chit că există o importantă parte a populaţiei care îşi exprimă răspicat opţiunea pro-Vest.
Cele de mai sus şi altele – la fel de importante – explică atitudinea rezervată a Administraţiei Obama în cazul crizei din Ucraina, unde, cum se vede, tot greul cade pe umerii UE. Există şi o altă componentă majoră a crizei actuale peste care nu se poate trece uşor, este cea religioasă atestată de raporturile părţii de nord-vest a acestei ţări cu Letonia şi Polonia, ţări catolice, şi de relaţiile regiunii sud-estice cu Rusia ortodoxă. De altfel, un coeficient important al populaţiei Ucrainei, 17,4%, îl reprezintă ruşii, la aceştia adăugând-se familiile mixte, ceea ce nu poate fi un lucru de neglijat în contextul crizei actuale. De pildă, există oraşe din aceste regiuni în care populaţia a demonstrat în sprijinul lui Ianukovici, el însuşi un rusofil cu acte în regulă. Pe urmă, în contextul actual foarte complex, schiţa tabloului ar trebui să includă şi oligarhii din ţară, care, spre deosebire de cei din Rusia, puşi cu botul pe labe de Putin, joacă un rol decisiv în întreaga viaţă social-politică şi economică a ţării. Sigur, mulţi îl ştiu pe Rinat Ahmetov, ca patron al clubului de fotbal Şahtior Doneţk, „regele oţelului”, cel mai bogat din ţară, care i-a apărat recent pe demonstranţi. La fel a procedat industriaşul Dmitri Firtach. Dar, înainte de orice, trebuie spus că cei mai mulţi dintre aceşti oligarhi sunt „sudaţi” în spatele clanului lui Ianukovici şi al Partidului Regiunilor şi au o reţinere funciară faţă de structurile UE, factor ce nu poate fi subestimat.
Pornind de la schiţa de mai sus, apare firească întrebarea: care sunt cheile crizei acute din Ucraina? Există cel puţin trei răspunsuri posibile: rolul şi locul Rusiei în context, ţară al cărei ministru de Externe, Serghei Lavrov, a fost deosebit de agresiv la adresa unor colegi europeni, pe care i-a calificat „impertinenţi şi indecenţi”, ceea ce spune multe; vine la rând Ianukovici, despre care o deputată ucraineană spune că „se defineşte mereu drept un jucător, (dar) nu înţelege că epoca jucătorilor politici a fost înlocuită de politica reală, nu ascultă de nimeni, nu înţelege că sunt oameni adevăraţi care îl urăsc şi care sunt dispuşi să sfideze gloanţele fără să plătească pentru asta” şi, în fine, poporul care ar trebui să aibă ultimul cuvânt adevărat, nu impus din afară şi cu riscuri uriaşe.
