Moartea lui Charlie Kirk: Simbol al violenței politice?

Fondatorul mişcării tineretului republican trumpist, Charlie Kirk, a fost ucis în timpul mitingului la Orem (Utah). Motivul acestui odios asasinat: era antiwoke şi protrump.

El este primul martir al wokismului universal. Acest asasinat a devenit un reper al decivilizaţiei societăţii actuale, al fanatismului ideologic. Reflectă spiritul lui Mefisto din Faust, spiritul care neagă existenţa şi libertatea omului.

Luarea de poziţie a Preşedintelui Trump este extrem de importantă, ea reprezintă o schimbare culturală în SUA. ” O crimă barbară, datorată stângii radicale a democraţilor care au comparat americani minunaţi ca Charlie naziştilor şi criminalilor de mase ai lumii. Această retorică este direct responsabilă a terorismului pe care îl vedem astăzi în ţara noastră” (Trump). Democraţii îl diabolizau, văzându-l monstru absolut. Dacă avem Hitler în faţa noastră, să reglăm conturile! Extremă stângă şi iliberalii neomarxismului progresist wokist au devenit stigmatul acestei lumi.

Trăim într-o societate în care eşti ameninţat de moarte pentru ideile pe care le porţi, o societate într-o permanentă lovitură de stat democratică: deposedarea naţiunii, deposedarea democraţiei, a moştenirii, istoriei, memoriei, deposedarea identităţii. Wokismul, această ciumă care desfigurează societăţile, fabricat în laboratoarele sorosiste ale politicii democrate americane, a devastat generaţiile tinere. A fost sprijinit de elitele culturale care s-au convertit la curentul progresist sorosist pentru privilegii şi funcţii. A devenit o mişcare ideologică ce pleacă de la falsitatea că ar reprezenta un demers ştiintific, când el în esenţa sa nu constituie decât o degradare minabilă, mizerabilă a raţionalităţii şi a universalităţii.

Elita politică occidentală a făcut din diversitate şi multiculturalism un model societal care astăzi îşi arată limitele şi devine sursă de fracturi şi rasism. Eroarea majoră a multicuralismului a fost că el nu trimite la statutul de cetăţean, ci la un grup identitar. În acelaşi timp este asimetric: îl incurajează pe cel care vine din exterior şi cultivă mândria etnică şi îi descurajează pe autohtoni, care sunt acuzaţi de rasism şi discriminare dacă fac acelaşi lucru. Imigraţia de masă creează un alt raport demografic în timp, ajungându-se în situaţia unei înlocuiri a populaţiei native şi un statut precar în plan cultural al societăţii respective. La nivelul politic se observă o deconectare a clasei conducătoare faţă de popoare şi naţiunile lor, de cele mai multe ori, ordinile şi regulile fiind impuse din exterior împotriva voinţei popoarelor. Se uită că o ţară este un popor, o istorie şi o limbă. UE face totul ca aceste noţiuni să dispară, iar aliatul ei de casă, mass-media mainstream, în mentalul ei bolnav, consideră că naţiunea trebuie proscrisă, iar cei care mai îndrăznesc să o susţină sunt consideraţi retrograzii fascişti-putinişti care nu iau parte la „războiul hibrid”.

Pentru că Europa a avut istoria ei colonială, acum trebuie să plătească. Rasismul nu poate fi decât al albilor, trebuie reparat trecutul, de aici dubla măsura. Această gândire progresistă a născut fenomenul de rasism antialb. Crimă abominabilă a executării tinerei ucrainiene, pe simplul motiv că era albă, a cutremurat lumea şi pune în lumină caracterul mizerabil al acestei politici. Stânga islamofobă woke consideră că dacă nu eşti călăul ” bun” nu este important. Victimă devine complicea celor care contestă wokismul. Moartea se respectă în funcţie de ideologia pe care o reprezinţi. Lipsit de valori şi demnitate umană, în parlamentul de la Bruxelles, stânga progresistă a refuzat să se ridice în picioare pentru păstrarea unui moment de tăcere în memoria lui Charlie Kirk, dar a făcut-o când a fost vorba de afro-americanul George Floyd. Culoarea pielii şi ideologia au devenit esenţiale, moartea tragică a unui om este derizorie dacă nu serveşte interesului politic. Dublul standard al democraţiei Bruxelles-ului, un gest nedemn rămas ca un stigmat pe obrazul unei aristocrate progresiste ce decide pentru sute de milioane de europeni.

În acelaşi timp, Domnia Sa consideră, tot în numele democraţiei personale, că libertatea de exprimare nu este un absolut.(?!) Propune crearea unui „Centru European” al libertăţii de exprimare, mai direct spus o inchiziţie a cenzurii oficiale, pentru eliminarea celor care nu sunt de acord cu ideologia partidului Bruxelles-ului. De la societatea de supraveghere se va ajunge la autosupraveghere. Cred ca Doamna Ursula von der Leyen ar trebui să ne spună răspicat dacă democraţia sa ne mai oferă dreptul de a ne exprima opiniile contrare doctrinei progresiste ale „Comisiei”, fără să fim etichetaţi de sistem ca fascişti şi să fim marginalizaţi sau eliminaţi din societate.

Până unde poate ajunge ura faţă de adversar astăzi în Europa?