„Moțiunea care nu mișcă nimic: la Obor, politica se votează cu roșia la bucată” REPORTAJ

În Obor, comercianții își calculează pierderile, chiriile sau câte fire de roșii sau perechi de șosete trebuie să mai vândă ca să supraviețuiască. Vorbesc despre politică, dar nu vor să fie fotografiați dintr-o teamă pe care nu și-o pot explica. Aici, politica nu e despre cine este văzut sau cine câștigă o funcție, ci despre cine mai rezistă până mâine.

De la aparate pentru ruși la șosete și elastice

La 70 de ani, doamna Ioana vinde pe o bordură șosete, elastice și alte mărunțișuri. Are doar 2000 de lei pensie, așa că e nevoită să iasă din casă ca să se mai cârpească. A lucrat 30 de ani la Electronica. „Făceam aparate pentru ruși”, spune cu oarece mândrie. Lângă ea, un domn care a muncit 40 de ani la Vulcan oftează:
„Mă doare sufletul când văd ce a rămas acolo.”

Dar nu doar trecutul doare. Prezentul e și mai apăsător.„Politicienii ne ignoră total. Nu că nu ne ajută… darmai mult ne fac rău.”

Fiica doamnei Ioana este învățătoare și s-a trezit cu 1000 de lei mai puțin la salariu. În familie are un caz grav de handicap. După ultimele ajustări, din 2000 de lei ajutor au rămas cu 200 de lei pe lună.
„Cum să trăiască? Mama nu se poate angaja, că trebuie să stea cu el. Și 200 de lei… ce faci cu ei?”

Cred din ce în ce mai tare că nu contează cine votează

Un domn care vinde cărți privește totul mai larg: „Toată clasa politică e vinovată. Că e bine sau nu că l-au dat jos pe Bolojan… ce să zic? Dacă pun, tot ei, pe altul, care e diferența?” Ridică o carte, o răsfoiește absent: „Sunt partide care spun că nu sunt la guvernare și că nu pot fi acuzate de situația de acum. Serios?? Dar sunt în Parlament. Parlamentul face legile, Executivul le execută. Deci cum să nu fie vinovați?”

Zâmbește ironic și spune câteva cuvinte pe care le atribuie lui Mark Twain:„Dacă politicienii ar ști că votul oamenilor contează, nu i-ar mai lăsa să voteze.” Apoi adaugă, aproape șoptit. „De fapt, știți ceva? Cred din ce în ce mai tare că nu contează cine votează… ci contează cine numără. Nu știu dacă a fost cazul și ieri în Parlament, dar….”.

Câte să vindem ca să trăim?

Soții Gheorghe, din Ialomița, vin la Obor de zeci de ani. Acum, vând răsaduri de legume. „Nu ne place politica”, spun ei, „dar știm că politicienii fac jocurile în țara asta.” Bolojan? Bine că a plecat! Numai rele a făcut. A tăiat tot! , mai spun hotărâți. Se uită la marfa lor și apoi la oameni: „Ne pasă de România. Dar mai ales de copiii ăștia… că i-au îndatorat peste măsură.”

Fac și un calcul simplu: „Noi plătim 4500 de lei chirie pe lună aici, cu cortul nostru, care trebuie musai să fie alb. Un fir de roșie e 1,5 lei. Busuiocul e 10 lei, cimbrul 3 lei. Turba e 100 de lei. Semințele… 1600 de lei pe o plăsuță. Și stăm cu grijă și în genunchi prin solarii de prin februarie”. Se opresc și ridică din umeri: „Păi… câte să vindem ca să trăim?” Au noroc că el lucrează și ca șofer și-și mai completează veniturile că altfel…„Rău, doamnă! Rău de tot!”.

Rău ca acum nu a fost niciodată

O doamnă blondă, care se vede că a fost foarte frumoasă în tinerețe, vinde legume în același loc de 26 de ani. Are roșii mari, vinete perfecte, ardei de i-ai mânca pe loc. „Degeaba”, spune. „Oamenii vin, se uită, cumpără câte un castravete, o roșie… și atât.” Se uită în jur: „Așa cum e acum, n-a fost niciodată.”

La 35 de ani, Cornel are mâinile bătătorite de muncă. Vinde răsaduri, de la 1 leu la 10 lei, fir cu fir. „E greu tare”, spune. „Mai că i-aș înjura pe politicieni… dar e inutil.” Ridică din umeri: „Cărțile au fost făcute de alții ca să iasă cum trebuie.”

Soluții din popor

Doamna Iulia are 70 de ani și lucrează într-un magazin din Obor unde chiria e 2000 de euro pe lună.

„Vânzarea mai mult stă decât merge”, spune. Nu înțelege de ce nu se ia o măsură simplă: „Dacă TVA-ul ar fi mic, l-ar plăti toată lumea. Și s-ar aduna mai mulți bani la stat. Așa… omul mai ocolește.” E la curent cu politica, dar nu are mari speranțe: „Am vrea să se facă ceva… dar pare că nu se face nimic.” Apoi spune direct: „Poate ne-ar trebui cineva cu mână de fier. Un Putin așa. Nu credeți că sunt rusofilă… dar parcă altfel nu merge.”

Altă doamnă, proaspăt ieșită la pensie, plătește 4500 de lei pe o gheretă de nici 5 metri pătrați. Ascultă la un radio mic și pricăjit discuțiile despre moțiune și ce urmează după și se întreabă dacă cineva îi mai crede pe politicieni. „Fiindcă pentru ei noi nu contăm”, spune. „Ei vorbesc pentru noi, dar de fapt vorbesc între ei, să se audă unul pe celălalt.”

La 56 de ani, nea Gigi e complet dezamăgit. Se teme că, atunci când ii va veni vremea de pensie, nu va avea cine i-o plăti. „De 35 de ani tot rău o ducem. Votăm mereu cu speranță… și degeaba.”

Poate ar fi trebuit să li se dea o șansă și altora

Își amintește: „Am votat cu Băsescu – am zis că e marinar, ne ajută. De unde! A venit Iohannis – am zis că e neamț, riguros. De unde! Acum… nici nu mai are rost să spun.” Știe și de varianta unui nou premier în persoana lui Cătălin Predoiu, dar nu-l convinge: „Nu înțeleg de ce ar fi ăsta mai bun.”

Apoi vine cu o idee: „Poate ar fi trebuit să li se dea o șansă și altora. De ce nu lui Călin Georgescu. Și, mai ales, guvernanții ar trebui să se gândească la românii din străinătate. Ei trimit bani în țară pentru părinții sau copiii lor. Statul ia TVA pe acești bani… Chiar nu se putea face ceva pentru ei?”

 În Piața Obor, moțiunea anti-Bolojan nu stârnește pasiuni. Nu aprinde discuții. Nu schimbă nimic. Oamenii au învățat doar să-și facă singuri calculele. Din păcate pentru ei, rezultatul nu e prea bun. Indiferent cine vine și cine pleacă, ei tot trebuie să vândă răsaduri „fir cu fir” sau roșii la bucată ca să poată trăi. Și, chiar și așa, speră în binele României ale cărei simboluri încearcă să le afișeze cât mai mult.