NATO despre un conflict cu potențial extrem

După prăbuşirea comunismului, NATO a apărut în Europa Occidentală ca o anomalie. Alianţă strict defensivă, creată în 1949 împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor comuniste din Est, peste 40 de ani nu a mai corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii dispăruse, Armata Roşie nu apucase să invadeze Vestul, nici să restabilească „ordinea” în fostele ţări satelite. Mai mult, între 1989 şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. „Maurul” NATO îşi făcuse pe deplin datoria, putea să părăsească scena. Dar, liderii organizaţiei au decis altceva. În ciuda asigurărilor date în 1990 de fostul secretar de Stat american, James Baker, lui Mihail Gorbaciov în timpul negocierilor privind reunificarea Germaniei („alianţa nu va înainta nici un inch către Est”), administraţia Clinton a abandonat politica sferelor de influenţă în favoarea unei „strategii avansate”, urmărind extinderea controlului SUA asupra statelor europene individual, şi a UE în general. Expansiunea NATO urma să joace un rol central în această politică reevaluată a Americii faţă de Europa şi ducea la o nouă confruntare cu Rusia. Şi astfel, la o reuniune de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a hotărât ca NATO să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre ale pactului de la Varşovia. Susţinătorii acestui punct de vedere au argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr, dispăruse, securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a apărut un nou „arc de instabilitate”, de la Marea Neagră, în Orientul Mijlociu. Dar, nu au fost în stare să definească limpede care anume erau acele „alte primejdii”şi nici „arcul de instabilitate”, în fapt motivele reale pentru extinderea NATO n-au avut deloc de-a face cu vreo ameninţare militară rusească imediată, pe termen mediu ori lung. Pentru Statele Unite, perspectiva unui NATO lărgit le asigura prezenţa şi controlul continuu în Europa. Pentru noii membri ai organizaţiei, însemna revanşa faţă de fosta opresiune, prin apartenenţa la un club occidental select. Prin extindere, acoperind toate ţările estice, şi-a asumat cumva NATO riscul de a-i proteja pe noii membri? Nici astăzi, după 20 de ani, răspunsul nu este sigur da. În cel mai bun caz, calitatea de membru al NATO avea mai degrabă o valoare psihologică, decât una militară. Totuşi, intrarea în NATO şi, de pildă, rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului 2004 din România au însemnat pentru această ţară ieşirea din sfera de influenţă politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să graviteze încă din 1990, sub administraţia Ion Iliescu, şi intrarea în cea a SUA. Rusia s-a împotrivit extinderii NATO în Est, dar nu a avut pe moment soluţii, ceea ce nu însemna că a acceptat-o. A reacţionat reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici, prima Belarus, ţări caucaziene şi asiatice, a dovedit că oricând există posibilitatea ca extinderea NATO să se confrunte cu o altă alianţă condusă de Moscova. Extinderea în continuare a NATO, după ce Războiul Rece a luat sfârşit, a riscat să submineze pacea europeană. Ce a produs NATO, după ce est-europenii i s-au alăturat? A produs discordie între vest- şi est-europeni. La Praga, la 22 noiembrie 2002, un emisar al Washingtonului, neoconservatorul Bruce Jackson, a iniţiat şi executat operaţiunea „Big Bang” – intrarea în bloc a şase ţări est-europene (România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia), precum şi a Sloveniei în organizaţie şi, astfel, SUA au obţinut de la ele consensul faţă de viitorul război din Irak, consens refuzat de aproape toată Europa Occidentală. La 5 februarie 2003 acelaşi emisar a redactat personal textul declaraţiei „grupului de la Vilnius”, de sprijinire a planurilor americane în Irak, semnată de cele 10 state est-europene noi membre ale NATO (V-10). La vremea respectivă, vest-europenii au protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între europeni, Vest şi Est, au spus că, născut în aprilie 1949, la Washington, NATO a decedat la 5 februarie 2003 în capitala Lituaniei. Iar alţii pur şi simplu au relevat demersul politic fără finalitate al Americii în Europa Răsăriteană după 1991-1993, astfel: „În ultimele decenii Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să poată acţiona ca un partener puternic, unit şi să ajute SUA să facă faţă provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa Răsăriteană se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius, creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între viitorii membri ai NATO a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii istorice şi culturale diferite şi cu niveluri diferite de dezvoltare economică, aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei în ţările baltice, Polonia şi Ucraina, precum şi a intensificării cooperării germano-ruse” (Larrabee, F. Stephen, Danger and Opportunity in Eastern Europe, în „Foreign Affairs”, Nov.-Dec. 2006, New York, pp.117-131). Scria şi Timothy Garton Ash, directorul Centrului de Studii Europene de la Universitatea Oxford, din Anglia: „În Europa estică a existat, de la început, o opoziţie faţă de războiul din Irak şi, chiar dacă au fost unele derapaje de tipul grupului de la Vilnius, pe măsură ce aceste ţări se vor integra mai adânc în Uniunea Europeană, popoarele lor se vor identifica tot mai mult cu Europa, şi nu cu America” (autor citat, Free World: America, Europe, and the Surprising Future of the West, Vintage Books, New York, 2005, p. 77). Pe de altă parte, în anii 2000-08 ai administraţiei Bush jr., Europa Occidentală s-a îndepărtat şi mai mult de America. Din pricina ignorării de către Washington a agendei internaţionale existente, o serie de divergenţe mai vechi, cum au fost Protocolul de la Tokyo asupra încălzirii globale, Curtea Internaţională de Justiţie, tratatul pentru limitarea rachetelor antibalistice, sau tratatul general pentru experienţele nucleare şi convenţia privind armele biologice, s-au adâncit. Mai mult, la reuniunea NATO de la Bucureşti, de la 2-4 aprilie 2008, Bush a scăpat din mâini frâiele alianţei, Germania a preluat rolul de factor decizional al organizaţiei. Toţi miniştrii de Externe ai statelor mari vest-europene s-au raliat în spatele Angelei Merkel, pentru a împiedica lărgirea alianţei în spaţiul ex-sovietic, iar când hotărârea lor a fost anunţată, Georgia şi Ucraina „portocalii” au constatat, uluite, că sprijinul Statelor Unite nu a fost suficient ca să le pună pe calea aderării. Apoi, alegerile prezidenţiale din America, din noiembrie 2008, au oferit o oportunitate pentru un nou început în relaţiile UE-SUA, dar vest-europenii au cerut insistent formularea unei noi politici externe americane în Europa, iar experţi de peste ocean au considerat, că Statele Unite nu vor mai beneficia niciodată de solidaritatea automată a aliaţilor săi occidentali, de care s-a bucurat în vremea Războiului Rece (James Rubin, profesor la departamentul pentru afaceri internaţionale şi publice al Universităţii Columbia, din New York). De asemenea, alţii au afirmat că nici 11 septembrie 2001 nu a reuşit să aducă o prietenie transatlantică reală, curând după tragicul eveniment de la turnurile gemene din New York 66% dintre vest-europeni, conform unui sondaj al Institutului Pew International, din New York, au exprimat opinia că politica Americii în lume a fost o cauză majoră a atacurilor teroriste. La vestea tragediei, europenii vestici au reacţionat cu oroare, tristeţe şi simpatie, mulţi au crezut că aceştia se vor alătura Statelor Unite în războiul contra terorii, de fapt ei nu au împărtăşit nici temerile, şi nici ideea americanilor de a face grabnic ceva. Solidaritatea lor a dispărut, credeau pe atunci specialişti de la Fundaţia Carnegie.

Dar, născută în cel mai violent secol din istorie, în care 188 milioane de oameni au pierit în conflicte organizate, şi ajunsă la senectute într-o lume a globalizării, NATO a încercat şi ea să ţină pasul cu vremurile şi să se globalizeze, din Scoţia în Afghanistan, şi până în Darfur, în Africa. Mai mult, la reuniunea organizaţiei de la Riga, din 2006, s-a propus extinderea organizaţiei dincolo de comunitatea transatlantică, un parteneriat cu Australia, Japonia şi Noua Zeelandă, s-a considerat că şi alţii – Brazilia, India, Africa de Sud şi Coreea de Sud – pot să contribuie la efortul de a răspunde urgenţelor globale. A încercat, apoi, în 2008, să se extindă la 400 de km de Moscova şi în Caucaz, dar a cunoscut un eşec sever. Astăzi, într-un „Drang nach Osten” reşapat, cu puţine ore înaintea celui de al 27-lea summit al său, de la Newport, în Marea Britanie, încearcă din nou „marea cu degetul”, Marea Neagră, către aceeaşi Ucraină şi aceeaşi Georgie, încearcă să spargă rezistenţa şi frontierele Rusiei imperiale, vechi de peste jumătate de mileniu. Declaraţiile şi gesturile belicoase împotriva Moscovei s-au înteţit. Secretarul general al alianţei, danezul Anders Rasmunssen, dă neobosit târcoale Rusiei, îl invită pe Poroşenko în Ţara Galilor, este într-o stare de agitaţie suspectă, se mişcă eratic de la Kiev în Islanda, apoi la Oslo, de acolo o clipă acasă, la Copenhaga, înapoi la Bruxelles, de unde dă interviuri la presa britanică şi cere, imperativ, „o prezenţă NATO mai vizibilă în Est”, adică cere Washingtonului, într-un ziar din Londra, o prezenţă mai vizibilă în Doneţk, pentru descurajarea Moscovei pe râul Narva, la frontiera cu Estonia, în vederea realinierii Berlinului cu districtul Columbia şi statul Virginia, de pe râul Potomac, peste Atlantic(?!) – europeanul normal la cap poate înnebuni, ce să mai spunem de americanii certaţi cu geografia… Prim-ministrul ucrainean Iaţeniuk (Iatsy, după cum îl alintă Tori, adică sponsora lui cu 5 miliarde de dolari, Victoria Nuland a Departamentului de Stat) îi ţine hangul, ba chiar plusează, că Ucraina insistă să intre în UE şi NATO, minţi înfierbântate poloneze (sună cunoscut…) şi baltice ţin şi ele aproape. Traian Băsescu încalcă grosolan documentul constitutiv al NATO, din 1949, şi cere alianţei să livreze armament Ucrainei. Nimeni de la Bruxelles şi Washington nu-l ceartă, se vede că toţi au luat în serios acolo faptul că nu reprezintă pe nimeni aici. Că este un preşedinte anulat.

În ce priveşte agenda anunţată a summitului, adevăratele probleme ale NATO 2014, ca şi în trecut, vor fi măturate sub covorul roşu, întins în UK pentru mai marii lumii. În acest punct, probabil vom reveni. Totuşi, două fapte sunt astăzi sigure faţă de anii şi summiturile trecute. Prima este că, la Newport, dezbaterea se va concentra asupra unui conflict cu potenţial extrem, un conflict intra-european – vezi primul război mondial şi al doilea război mondial. Al doilea că, după 65 de ani de înţelepciune, în care NATO a apărat pacea, iar Rusia nu a făcut război, s-ar cuveni ca următorii 65 de ani părţile să schimbe locurile, adică Rusia să apere pacea, iar NATO să nu facă război.

În sfârşit, o ştire de ultimă oră. Cu ocazia apariţiei, săptămâna viitoare, a volumului „Noua Ordine” (Penguin Press, New York), Henry Kissinger este vedeta aplaudată a Occidentului, şi nu numai. El crede că soluţia lumii de azi este aceeaşi ca şi a lumii de ieri: mai vechiul şi verificatul în timp “echilibru al terorii nucleare” ruso-americane. Şi aşa, aparent din senin, vinerea trecută, fără vreo legătură cu Ucraina, sau altceva, Putin a atras atenţia ca nimeni să nu se joace cu Rusia nucleară. Cu siguranţă că el l-a omagiat pe venerabilul secretar de Stat american, cu ocazia lansării ultimei sale cărţi, la 91 de ani.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Radu Toma 73 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.