Aşa cum am început, aşa continuăm. În decembrie 1989 ne-am luat cică „raţia de libertate” şi chiar o raţie a fost, după cum se vede şi azi, în absenţa unei culturi democratice minimale. FSN a preluat cu proces verbal de predare – primire întreg inventarul şi apucăturile PCR. „Partidele istorice” au preluat conform răvaşului din prăjiturica decretatului pluripardism numele unor partide cu care nu prea mai aveau mare legătură, iar după localele din 1992 au preluat şi apucăturile predecesorului FSN. Pe lângă acestea ni s-au oferit pe taraba politică o sumedenie de mini-partide ce arătau aidoma borcanelor de fasole cu costiţă (de zgârci) clonate la nesfârşit pe rafturile alimentarelor ceauşiste. Am intrat în primăvara lui 2015 preocupaţi, unii dintre noi, mulţi, puţini, de calitatea lamentabilă a partidelor şi a politicienilor ce le dau viaţă. Nu vorbesc despre „clasa politică” – deşi nu-i exclus să-mi fi scăpat uneori termenul din hăţuri – deoarece nu-i consider pe politicieni o categorie socială aparte şi dotaţi cu aptitudini speciale faţă de restul lumii. Dacă oricare cetăţean al ţării are dreptul constituţional de a fi ales într-o funcţie de demnitate publică, înseamnă că i se recunoaşte şi capacitatea de a se pregăti pentru a accede în acea funcţie.
Intenţiile de până acum de a reforma politica s-au tradus printr-o revizuire constituţională în 2003 şi prin diverse modificări legislative aduse alegerilor locale, parlamentare, prezidenţiale şi referendumului. Consecinţele acestor amendamente nu au determinat clamata reformare, ci înţepenirea şi auto-claustrarea partidelor în buncăre politice. Autosatisfacţie, sentimentul incontestabilului privilegiu, dispreţul suveran al demnitarului călare pe un electorat considerat captiv pentru totdeauna, dispreţul pentru „prostimea” dispusă la compromisuri la pungă, crăpătura lăsată deschisă de „democraţia originală” prin care economicul, politicul şi justiţia conlucrează la frontiera dintre interesul personal şi declamatul interes naţional ascuns în burtica unui maimuţoi de pluş. Bun de mângâiat, bun de dormit cu el în pat.
Presupusele reforme se referă nu doar la instituţii abstracte, cum sunt ele descrise în teoriile organizaţionale, ci la instituţii depopulate. Şi asta pentru că elementul uman, cu viciile şi vulnerabilităţile sale este ignorat. Răspunderea pentru fapte este disipată în eter, persoanele sunt reciclate ca în comunism şi arareori sunt efectiv trase de mânecă. În atare condiţii, cum putem vorbi de reformă dacă populăm instituţiile cu oameni cu mentalităţi peren viciate?
Vrem noi partide, dar observ cum persoane fără istorie partizană, ba chiar, umoristic de-a dreptul, declarate apolitice, vor să reformeze sistemul de partide repetând aidoma toate reflexele pe care le combat. De exemplu, reflexul tradus prin sintagma „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”. Apoi avem reflexul mesianic al liderului care poate şi face totul, iar comilitonii, organizaţi în cinuri „călugăreşti”, se-aruncă în genunchi, îşi plesnesc fruntea de podea şi îngână în cor: Aleluia!
Vrem noi partide dar potenţiala elită se recuză. Fie a experimentat temporar şi superficial politicul, abhorând în momentul în care nu i-au fost îndeplinite acatistele, fie s-a lepădat de „Satana” înainte de a fi încercat de Satana, fie a preferat să-şi obţină favorurile în moduri divers insidioase. Dacă potenţiala elită se retrage strategic – din silă sau din nevoia de reaşezare ideologică sau psihologică – cum mai poate ea pretinde unui public nepregătit în ale culturii civice, deci şi politice, să fie participativ? Esenţa unui proces democratic autentic?
Orice chip ar lua iniţiativele legislative, orice restricţii am inventa pentru a contracara vulnerabilităţile şi viciile spectrului politic actual, fără indivizi care să-şi dorească „altă politică”, adică una a normalităţii venită dinspre principii şi valori care nu se negociază în cheia privilegiului oferit de o demnitate publică degeaba ne canonim. Şi nu facem nimic în această direcţie. Cei deştepţi aleg să tacă între ei, ceilalţi să urle peste tot. Care se mai canonesc, deoarece alunecarea în defetism şi miştocăreală pare o cale mult mai atractivă. Aşa suntem noi, românii, amuzaţi până şi de propria tragedie.
