Nodul gordian și forțele telurice – Grigore Arbore

Răscrucea mitologică de la Gordion 

Gordion este în zilele noastre o pașnică localitate de provincie din podișul Anatoliei, aflată la o distanță de 70-80 de kilometri sud-vest de Ankara, într-o zonă în care începând probabil din secolul al IX-lea î.e.n., epoca bronzului târziu, s-au instalat triburile frigilor, populație, se pare, de origine tracică, provenind din peninsula balcanică. Ajunși, între 1200-1100 î. e. n., în zona râului Sangarios (Σαγγάριος în greaca veche, în turcă Sakarya), al treilea ca mărime de pe teritoriul Anatoliei, cu vărsare în Pontos Axeinos (Marea Neprimitoare, cum o numeau coloniștii greci din sec. al VII-lea î.e.n.), s-au stabilizat în teritoriul populat anterior de hitiți, regiunea ocupată de ei primind numele de Frigia (Cf. Herodot, Istorii, VII, 63 si urm.). Nucleul de bază teritorial al lor s-a extins treptat spre orient dea lungul bazinului fluviului Halys (în turcă Kızılırmak), cel mai important din râurile interne ale Turciei, al cărui curs străbate partea centrală a Anatoliei,urcand spre nord-vest,iar spre vest și sud-vest până la teritoriile Lidiei, în apropierea mării Egee. Expansiunea teritorială a frigienilor și forța comunității lor etnice a atins apogeul în secolul al VII-lea î.e.n., la începutul căruia au domnit, conform tradiției mitologice, Gordion și Midas. 

După năvăliri repetate ale Cimerilor în Anatolia, Frigia a fost cucerită în 696-695 î.e.n.. In urma înfrângerii miticul rege Midas s-a sinucis înainte de a fi luat prizonier. După devastările năvălirilor cimere, regatul frigian nu și-a mai revenit. În secolul al VI-lea î.e.n. Frigia a fost subjugată de ahemenizii persani, în timp ce puterea dominantă în Anatolia occidentala a devenit Lidia. Formația statală denumită în izvoare Lidia s-a prăbușit și ea în momentul în care suveranul lidian Cresus (560-546 a.C.) a intrat în conflict cu imperiul persan al lui Cirus al II-lea (Cirus cel Mare, 590-530 î.e.n.), de care a fost însă învinsa la Pteria, în 547 î.e.n, în apropierea cursului fluviului Halys.

Afinități străvechi au avut probabil frigienii și cu locuitorii Troiei, a căror limbă nu ne este cunoscută. Unii istorici, inspirându-se dintr-un pasajul din Iliada în care se relatează faptul că regele Priam, aflându-se pe zidurile Troiei împreună cu fiul său Hector pentru a privi pregătirile pentru ciocnire între cele două armate, aflate față în față, cere Elenei să îi indice pe condotierii aflați în fruntea trupelor elene, au făcut supoziții în legătură cu variabilitatea unor alianțe ale troianilor (“teucrilor” – cf. unele izvoare). În acest context Priam constată că trupa frigienilor sosită în ajutorul troianilor era mai puțin numeroasă decât trupa frigiană, în rândurile căreia și el luptase, cu mulți ani în urmă, în bătălia cu Amazoanele, și oricum mult mai puțin numeroasă decât armata grecilor sosiți pentru asedierea Troiei. Priam nu putea fi, în cazul conflictului frigienilor cu Amazoanele, decât “filo frigian”, din moment ce fratele soției sale Asio, era fiul unui frigian (Cf. Iliada, III, 181 + XVI, 712). Regina lor, Pentesilea, fiica lui Ares, zeul războiului, a fost ucisă în luptă de Ahile, care fermecat de frumusețea și de eroismul ei a plâns asistând la agonia sa.

Despre capacitatea „facerii” si chinurille „desfacerii”

Dar să revenim la Gordion. În mitul fondator al statului frigian, numele lui Gordion indică un țăran, Gordios, devenit rege în urma profeției oracolului lui Sabazios din capitala antică a Liciei, Telmessos, (în gr. antică Τελμησσός, în turcă Fethiye), în urma căreia primul om ce va intra în noua așezare frigiană pe un car tras de boi va deveni rege. Așezarea a luat numele acelui personaj, Gordion (actuala Yassihüyük). Despre Midas, fiul adoptiv al lui Gordios și (după unele izvoare) al zeiței Cybele, legenda spune că tot ce atingea se transforma în aur – exagerare mitologizantă care în zilele noastre se extinde în imaginarul italienilor la cunoscutul întreprinzător Silvio Berlusconi: Midas ar fi dedicat carul ce a conferit regalitate tatălui său divinității Sabazios, interpretată de grecii din antichitate ca echivalentul lui Zeus sau al lui Dyonisos. Sacralizarea carului și a harnasamentele cailor a contribuit la nașterea și răspândire legendei nodului gordian, relatată de Arrianus (c. 95- c. 175) în Anabasis Alexandri (în greaca antică: Ἀνάβασις Ἀλεξάνδρου). După altă variantă a legendelor în jurul lui Midas, transcrisă de Strabon (Strabon 1.3.21. Cf. L. Roller, The Legend of Midas, în Classical Antiquity 2 /1983, pp. 299 sqq.), acesta s-a sinucis, după o înfrângere într-o bătălie decisivă cu Cimerii, sorbind sânge de tauri, în vreme ce părintele său a fost ars de viu.

In tumulul MM (pentru “Midas Mound”) care este cel mai important tumul funerar de la Gordion, cu o înălțime de 50 de metri și un diametru de aproape trei sute de metri, săpat de arheologul Young în 1957: la o adâncime de 57 m. s-au găsit resturile a ceea ce s-a vehiculat că s-ar putea să fi fost “reședința eternă” a miticului rege Midas. Este datat de arheologi în jur de 740 î.e.n. și este cel mai mare tumul din Anatolia, depășit ca mărime doar după două veacuri de Tumulul lui Alyattes din Lidia. Excepționalitatea calitate artistică a obiectelor ce au însoțit viața personajului pe celălalt tărâm a făcut ca în deceniile din urmă Tumulul MM să fie considerat drept mormântul lui Gordias, tatăl lui Midas (cf. E. Simpson, “Midas’ Bed and a Royal Phrygian Funeral”, Journal of Field Archaeology, 17/ 1990, pp. 69 sqq.).

Se pare că frigienii au adus cultul lui Sabazios cu ei din Tracia și Macedonia. Rădăcinile profunde peste timp ale imaginarului colectiv privindu-l pe Sabazios se întrevăd, în sculpturi de epocă romană, inclusiv în zona dunăreană, unde zeul este reprezentat călare, ca un cavaler al stepelor. Tipologia reprezentării plastice a “cavalerului trac” trimite totodată și la originile îndepărtate ale frigienilor, la migrația tracilor dea lungul arcului nord-pontic spre și peste Danubiu, de unde ramura frigienilor s-a îndreptat spre Est, trecând Hellespontul, și ocupând apoi aria din jurul bazinului fluviului Halys. În acel spațiu frigienii s-au întâlnit cu armenii după peregrinarea timp de secole a primilor în jurul Pontului Euxin și deplasarea celorlalți din arealul sud caspic și sud caucazic către vest, spre actuala Anatolie turcofonă. În mediile arheo-lingviștilor specializați în studiul limbilor de matrice indo-europeană afinitățile puținelor mărturii despre limba frigienilor antici (dispàrutà se pare încă din sec. VI i.e.n.) cu limba armeană și limba antică greacă au generat părerea existenței unui străvechi limbaj (“Sprachbund) euro-anatolic, o sub-familie dialectală indo-europeană” (cf. F. Villar, Los indoeuropeos y los orígenes de Europa. Lenguaje e historia, Gredos, Madrid, 1991). Chestiunea nu este lipsită de interes în ce privește reflexele sale în istoria geopoliticii. Războaiele fratricide între popoare cu origini etno-lingvistice comune nu sunt o noutate in istoria milenarà a platformei euro-asiatice si mai ales a acelei pàrti a ei definită spatial de Generalul De Gaulle, într-un discurs, ținut cândva în Quebec, prin expresia “de la Atlantic la Urali”.

Încă înainte de sec. VII î.e.n., zona în care s-au așezat frigienii a fost un fel de zonă periferică pentru imperiile asirilor și medilor ce nu au privit cu prea mare interes extins dominați aspre vest, spre centrul Anatoliei, până la ridicarea dinastiei ahemenizilor, când valul iranicilor își extinse aria de influență spre vest ajungând până la Mediterana, intrând astfel în contact direct cu lumea elenă. 

După căderea în brațele imperiului persan, Frigia a devenit irelevantă ca putere și Gordion a pierdut statutul de capitală și de loc strategic pentru comunicarea între spațiul elenic dominat, pe coasta anatoliană și în centrul și vestul Anatoliei de Lidia și apoi de imperiul Persan și pe cea europeană de polisurile grecești, de Macedonia și triburile trace. Nu a pierdut însă importanța de punct de referință pe Marele Drum al Regilor, numit așa încă din timpul lui Darius. Acest drum începea în Frigia la Pessinunt (gr. Πεσσινοῦς, astăzi Ballihisar) – oraș care conform legendei fusese fondat de regele mitic Midas – și ducea la Ancyra (Ankara de azi), urmând traseul răului Sangarios. Încă înainte de a deveni Drumul Regilor el conecta Frigia cu alte drumuri ce se îndreptau la rândul lor către Asiria, Siria de Nord și Mesopotamia. După asedierea și cucerirea sa de către persani în 546 î.e.n. – urmele asediului fiind și azi vizibile în fortul Küçük Höyük., Gordion a devenit parte a Frigiei Hellespontice, pierzând rolul de capitală, aceasta fiind fixată de noii cuceritori și stăpâni la Daskyleion, pe țărmul Mării Marmara. În ciuda pierderii statutului de capitală a unui mini-stat, orașul a avut o perioadă de revenire economică și edilitară încetinită în secolul al IV-lea î.e.n. de cutremure și apoi de atacul trupelor spartane ale regelui Aegesilaos (444-360 î.e.n., rege din 400 î.e.n.) care au limitat oricum puterile satrapilor plasați de regele persan în fruntea Cariei și Frigiei. Războiul “expediționar” (396-394 î.e.n.) al spartanilor a fost prezentat cetăților din Grecia “europeană” precum un război de eliberare a grecilor din Asia de sub jugul persan. Singura bătălie relevantă câștigată de spartani s-a desfășurat lângă Sardis (Xenofon, Elleniche / Ἑλληνικά, Filippo Giunti, Firenze, 1516, III, 3, 11-12), unde a fost înfrântă armata satrapului Tissaferne. Faptele de arme ale spartanilor sunt relatate de istoricul atenian Xenofon (cf. Elleniche, IV, 3), participant la campanie, prieten cu Agesilaos. După sfârșitul aventurii spartane în Anatolia nu s-au mai construit movile funerare monumentale în jurul așezării de la Gordion; structurile mai vechi au fost folosite pentru alte lucrări în jurul sitului.

Reperul semnificativ

Gordion a reapărut ca reper semnificativ pe o hartă imaginară în visul de mărire al lui Alexandru cel Mare probabil înainte de traversarea de către acesta, a Hellespontului, în primăvara lui 334 î.e.n., după înfrângerea Tebei răsculate și distrugerea ei din temelii. În drum spre Troada cele 60 de nave ale flotei macedoneanului au aruncat ancora la Sigeion (în antica Troada), portul flotei acheilor. După debarcare, Alexandru a adus, la Ilion, sacrificii la mormântul lui Achile, iar în templul Atenei a dedicat platoșa sa zeiței, primind în schimb un scut despre care s-a spus că ar fi fost folosit în timpurile homerice. Aceste gesturi aveau aproape semnificația unei “proclamații de intenții”. Alexandru, împreună cu armata sa, “multinațională”, în care predomina componentele greacă și macedoneană – tracă, a redefinit, din punct de vedere politic și etno-cultural, “noua stăpânire” a teritoriilor cucerite, suprapunând-o administrației decadentului Imperiu al Ahemenizilor, de altfel decedat după seria de bătălii de la Granicos (mai 334 î.e.n.), Issos (5 noi. 333 î.e.n.) și Arbela (Gaugamela – 1 oct. 331 î.e.n.). Occidentul greco-macedonean, în intențiile condotierului macedonean, în al cărui orizont imaginativ era cu siguranță prezentă incursiunea persană în Grecia a lui Darius din 480 î.e.n., urma să prevaleze asupra Orientului persan. Episodul contactului direct al lui Alexandru cu “nodul lui Gordios” a avut loc înaintea bătăliei de la Issos și a fost interpretați de martorii oculari și de Alexandru ca prevestitor al unei mari victorii, care efectiv nu a întârziat. Arrianus îl descrie în Anabasis Alexandri, II, al cărui text a fost verificat de noi (ediția Rizzoli, Milano, 2002, vol. I pp. 1 sqq): “Iată ce se spunea despre acest car de luptă (al lui Gordios): Cine ar fi dezlegat nodul jugului său ar fi fost răsplătit cu dominarea Asiei. (…) Deoarece Alexandru se afla în dificultate în încercarea de a-l desface și nu dorea să admită că rămăsese înnodat, temându-se să nu provoace neliniște în armată, unii au spus că l-a tăiat cu o lovitură de spadă și că apoi ar fi spus că l-ar fi desfăcut. (… ) Eu nu pot să afirm cum s-a comportat Alexandru cu acest nod; oricum el și suita lui s-au îndepărtat de car gândindu-se că prezicerea privind dezlegarea nodului s-ar fi îndeplinit. În fapt în acea noapte s-au arătat în cer tunete și fulgere; din această cauză Alexandru a adus, în ziua următoare, sacrificii zeilor care arătaseră acele minuni și modul de a desface nodul”. Reexaminând textul Carl Schmitt ajunsese la concluzia că în realitate “nu era vorba de un simplu nod ci de o curea făcută din rafie de cireșș împletită, căreia nu i se vedea începutul și nici sfârșitul pentru că giuntura, adică nodul curelei se găsea în interiorul oiștei ” (cf. Il nodo di Gordio, cit., 2023, p.166).

În modul în care a rezolvat Alexandru legenda enigma incapacității omului de a desface nodul de la Gordion este de văzut, desigur, un gest impulsiv, instinctiv, care a primit conotația de simbol al eliberării de energie ce schimbă raporturile între o lume a luminii și o altă lume, acea a forțelor telurice. 

“Pentru condotierul occidental – scrie Ernst Jünger – aventurarea în teritorii necunoscute reprezintă un hazard mai mare decât pentru cel oriental. L-a costat capul deja pe Crasus. Când triumfurile sunt tangibile, ca în cazul cuceririlor de orașe, este ușor ca învingătorul să se transforme în pradă. Este ceea ce s-a întâmplat lui Carol al XII-lea la Poltava, lui Napoleon la Moscova, feldmaresalului Friedrich Paulus la Stalingrad”. Privite a posteriori victorioasele înfrângeri de mai sus nu seamănă cu formidabilul succes al Marelui Macedonean. “Mărirea lui Alexandru – scrie în continuare Jünger – și lumina pe care o aruncă peste coroanele tuturor principilor occidentali, constă în a fi stat nu doar la înălțimea Marelui Rege, cât a marelui spațiu. Reușita întoarcerii din India rămâne o faptă mai extraordinară decât acea de a nu fi distrus Babilonia. Este greu de spus care dintre cele două înaintări sunt mai îndrăznețe. Aceea de la Occident către șesurile orientale sau aceea de la Orient către orânduirile occidentale. Ambele se îndepărtează de propriul câmp de forță și conduc spre o altă lege”. În ciocnirile care au loc între cele două tipuri de înaintări ofensive, care, precizăm, se consumă în spațiul terestru, ambele tabere exprimă, după Jünger, “două tipuri de libertate, fiecare dintre ele considerând-o pe cealaltă o constrângere; amplitudinea și înălțimea sunt etaloanele cu care pot fi măsurate”. Întrebându-se cum poate fi interpretată lovitura de spadă cu care Alexandru a tăiat nodul, scriitorul german transfera răspunsul din sfera oraculară (cel care ar fi comis actul “dezlegării” ar fi putut “să domine lumea”) în sfera simbolismului cu valoare universală. Gordios, care “strânsese nodul” ce i-a purtat numele era un rege al Frigiei, teritoriu a cărei istorie rămâne obscură dar care este învăluit în mitul unor vremuri de aur, în care numele de referință sunt Midas și Cresus. Alexandru era și el înconjurat de o aureolă, diversă însă de cea a anticilor regi a aurului. În strălucirea spadei sale, care taie destinul, se regăsește – scrie Ernst Jünger – ”o fulgerare iradiantă care provine de la soare, nu de la adâncurile râului Pattolo (divinitatea fluviu din Frigia vestită pentru fundalul plin de nisipuri aurifere -n.n.), din pântecul pământului.” Lumina loviturii spadei Macedoneanului consacră începutul unei “lumi noi și mai spirituale (…), aruncă o lumină intensă asupra întâmplării, lăsându-și amprenta asupra ei și transformând-o în istorie (…), detronează și reduce în bucăți lumea antică. (…) Spiritul liber năvălește în liniște, deschide veneratul timp antic precum un scris din care pot fi recuperate tezaure” (cf. Nodul Gordian…, cit., p. 19). Rezultatul este schimbarea: “Apar oameni care asimilează mituri și profeții, realizându-le în viața lor. Se împlinește timpul: se detașează de popoare și de visurile lor, luând forma de conținuturi istorice. Încep astfel noi dureri și noi bucurii. Odată cu începutul răspândirii strălucirii luminii se deschid străzi întortocheate și înșelătoare, dar nu este cale de întoarcere”. (cf. op.cit., p. 19). Aici parcă se enunță o profeție…  

Puterea telurică și întâlnirile între continente

Pentru Ernst Jünger “nodul gordian” este precum toate “marile imagini, de o eternă actualitate” deoarece a devenit “simbolul puterii telurice și a condiționărilor sale, el fiind evocat la orice întâlnire între Europa și Asia și de fiecare dată trebuie tăiat. Ceea ce înseamnă o reîntâlnire cu nenorociri străvechi”.

Aura ce se răsfrânge asupra spadei lui Alexandru este pentru Jünger un reflex provenit din pământurile luminoase ale Occidentului, din strălucirea acestora care se extinde și asupra curajului neîmblânzit al condotierului. Luminozității occidentale îi este contrapusă întunecimea asiatică. Lumina care generează rațiune este contrapusă de el profundităților telurice asiatice. Prin reducție se poate spune că pentru Jünger Occidentul este tărâmul libertății, Orientul al despotismului. O lectură din această perspectivă a evenimentelor actuale ar fi, fără îndoială, complet greșită. Ca și aceea care ar vedea în contradicțiile lumii actuale un conflict între două blocuri de civilizații din care una pune în centrul ei individul și libertățile sale și cealaltă colectivismul despotic. Două lumi fără nuanțe, la o adică. Carl Schmitt schimbă cadrul tabloului istoric în care sesizează contrapunerile între ceea ce am putea defini precum “doctrina luminii și libertății individuale” (Occidentul) și “despotismul teluric” (Orientul) și cadrul condiționărilor naturale reprezentat de contrastul “ambiental” între mare (Occident) și uscat (Orient). Tema a fost dezvoltată de Schmitt întru-un text din 1942: Land und Meer. Eine weltgeschichtliche Betrachtung, pe care l-am reperat doar în traducerea italiană: Terra e mare. Una riflessione sulla storia del mondo (Adelphi, Milano 2002). Dat fiind interpretarea între cele două mari spații caracterizate diferit, nodul gordian, ca entitate simbolică imaterială, se subînțelege, se poate afla fie pe mare, fie pe uscat. Uscatul rămâne oricum spațiul de întâlnire ancestral, umanitatea fiind născută și crescută pe pământuri stabile. Mările sunt spațiile marilor întâlniri și ale comunicării între teritoriile locuite de populații care prezintă conotații unificate de evoluții în cadrul cărora forța a avut un cuvânt decisiv. Este cazul Imperiului Britanic, de pildă, dar și al SUA, care dominând mările a dominat sau domină, mai mult sau mai puțin temporar, “bucăți” mari de teritorii depărtate”, viceversa întâmplându-se același lucru cu China. Mai ales în ultimele trei decenii, când a renunțat la “splendida izolare” ce dura de câteva secole, din anii când, în timpul dinastiei Ming și al împăratului Yongle, acesta a ordonat amiralului eunuc Zheng He (1371 – 1434) să se deplaseze de-a lungul țărmurilor spre Occident. Între 1405-1433 Zheng He a efectuat, cu o flotă impresionantă (peste 300 de nave se aflau sub comanda sa în prima călătorie), 7 călătorii către sud-estul Chinei, Indonezia, Oceanul Indian, Arabia, Cornul Africii și mai departe. Cunoștințele acumulate și contactele deschise nu au fost valorificate la curtea imperială deoarece funcționarii se temeau că expedițiile ar fi putut avea costuri excesive, fără a aduce foloase economiei statului și puterii imperiului. Mandarinii de astăzi nu fac asemenea considerații, dimpotrivă, se gândesc la o solidă prezență teritorială dincolo de mări. Unde cumpără resurse, teritorii, și guverne, stârnind îngrijorările Occidentului și împletind noduri care sunt și vor fi greu de dezlegat.  

Soluționările (ne)definitive ale unor probleme complicate

Oricum, precum se poate intui și din scurta noastră expunere, textele lui Ernst Jünger și Carl Schmitt sunt complementare. Pentru Jünger conceptele (ce desenează fenomene reale) de “libertate” și “despotism”, împerecheate cu indicațiile spațiale de Occident și Orient, fiecare având conotații unor civilizații diferite, generate de istorii, mitologii și religii cu evoluții diferite, merg uneori în paralel, “sunt de la bun început două posibilități care domină viața tuturor oamenilor ”. Alternarea și implicarea lor reciprocă marchează istoria. Din acest punct de vedere – observă Giovanni Gurisatti, unul dintre cei mai avizați interpreți ai gândirii celor doi intelectuali germani invocați de noi mai sus – exemplul cel mai eclatant pentru Jünger este ieșirea la suprafață a polului “oriental” al terorii (precum în timpul Revoluției franceze) din abisurile chtonice ale nazismului, chiar în mijlocul polului “occidental” al libertății, deoarece Hitler (spre deosebire de împărații romani) a fost un despot “oriental”, în mod paradoxal mai mult rus și chinez decât grec, german sau francez, mai asemănător cu Ginghis Han și Harun al-Rashid decât cu Alexandru, Frederic cel Mare, Napoleon, așa că în cazul său “masacrul nu a avut alte limite decât cele dictate de arbitrar. Toate delictele, politice și militare ale nazismului – și nu în ultimul rând dezonorantele atrocități și devastări autorizate de Hitler și asociații săi sunt de pus, din punctul de vedere al lui Jünger, pe seama Orientului din Germania, pe seama mythos-ului, no a ethos-ului” (Cf. G. Gurisatti, L’Europa possibile di Jünger e Schnitt, în Il nodo di Gordio, ed. cit. p.227). În eseul lui Schmitt contrapunerea dialectică între “pământ” (uscat) și “mare” îmbogățeșt și reconsideră conținutul antitetic al celor două concepte fundamentale din eseul lui Jünger, care recheamă factori modelatori complementari ai unor culturi și civilizații (fàrà eticà / etic; lumină / întuneric; libertate / despotism etc, pentru a-i încadra într-o contrapunere complexà, în scopul definirii unei ordini spațiale, istorică și geopolitică. Întrezărește în acea ordine două mari blocuri spatiale: pe de o parte Rusia și China (“blocul comunist” – acela actual în momentul scrierilor celor doi autori), condiționate de apartenența la “uscat” al potențialului teluric al unui continent enorm, euro-asiatic, pe de altă parte “lumea maritimă” (“lumea liberă”), fără condiționări telurice, care a generat imperii bazate pe forte navale (și mai recent și aeriene), precum în cazul Mării Britanii și S.U.A.

Cum se poate remarca și din dezbaterile politice la nivel înalt din ultimii câțiva ani, forța gravitațională a celor două poluri internaționale contrapuse a creat pe plan global polarizări care adâncesc contradicții existente și agravate de imposibilitatea remedierii lor cu soluții tehnice-juridice obținute prin consens. În dramaticul conflict intern al Europei ante 1914 și post 1939 (dar putem anticipa data la 1933), care a dus la două războaie mondiale și a generat două Pacte, unul mort (Pactul de la Varșovia) și altul încă activ (pactul Atlantic), aceeași Europă se află în centrul disputei între simbolurile elementare reprezentate de Occident și Orient, de apartenență la lumea mărilor sau a continentalelor forte telurice, la spațiul libertăților sau al despotismului. În centrul centrului tensiunilor se află, ca de obicei, Germania. Ucraina este doar unul din nodurile unei țesături mai încâlcite în care uscatul se amestecă cu marea (în cazul specific Neagră) și cu o istorie recentă care vrea să ardă etapele spre o soluționare definitivă a unei probleme complicate. Gândirea politică a actualilor conducători ai lumii nu are momentan soluții pentru o reconfigurarea, de către puteri hegemone în Europa în sensul întrevăzut de Jünger în anii ’30, a spațiului semi-imperial sau imperial (imperial Raume) al puterilor regionale. În acea vreme autorul Nodului lui Gordios imagina chiar posibilitatea definirii unei soluții (utopice) care ar fi putu fi aceea a Statului Mondial (Weltstaat), ordonator, cu instrumentele moralei și dreptății, al noilor conflictualități planetare stimulate de avântul tehnicii și mobilității muncii în contextul imperialismelor reconfigurate după Primul Război Mondial.

Carl Schmitt a deplasat la rândul său discuția despre conflictualitatea planetară în anii când se clarificase perspectiva înfrângerii Germaniei naziste și în perioada postbelică încheiată cu nașterea NATO . A intrevăzut posibilitatea creàrii de blocuri regionale care să isi impartă spatiul global si în interspatii acesta să fie umplut cu alte puteri semi-imperiale „de tamponare”, care să răspundà la imput-uri ale unei ordini spatiale de nivel mai ridicat. Este ceea ce se pare cà gandeste un grup de „planificatori” ai viitoarei lumi pe malul Potomacului. Nu le putem ura succes deoarece este bine cunoscut efectul turnàrii gazului peste foc. Solutia Weltstaatului mai poate sà astepte; lumea nu pare pregàtità pentru ea. Intre timp „nodurile gordiene” s-au multiplicat. O parte din mass-media ne lasà sà intelegem cà localitatea Bahmut – care este praf si pulbere + rauri de sange – este acum nodul care trebuie dezlegat cu o spada, stràlucitoare, ca a lui Alexandru, plină de lumină si de ratiune occidentalà, aflatà insà potential in mana unui conducàtor de osti de la Kiev. Un erou venit parcà din Povest vremenih leta. Nu-l văd nici pe Domnul Presedinte Biden in postura lui Alexandru, dezlegând sau tăind nodul de la Bahmut cu tunuri de ultimà generatie. Acest nod este doar unul dintre cele care s-au multiplicat. Să nu fim insà pesimisti: si Pacea poate avea resursele sale, dacà sunt bine definite conditiile sale. In fond, „un pesimist este – cum afirma candva un crainic de la Radio Erevan, – un optimist bine informat”.

Articol scris de Grigore Arbore