Noi, „comuniștii”

Între două ședințe de guvern în care se decid tăieri peste tăieri în sistemul bugetar, pe motiv de parazitism sau asistență socială, a devenit din ce în ce mai cool pentru anumiți politicieni și jurnaliști să posteze pe social media sau să țină, oriunde li se întâmplă să se afle, discursuri neoliberale și să arunce invective la adresa “neomarxiștilor”. Care mai sunt și soroșiști, pe deasupra.

Despre inexistența stângii și consecințele ei

România e țara în care cel mai mare (autoproclamat) partid „de stânga ”, PSD, e alcătuit din baroni, oameni de afaceri prosperi și mari moșieri, perverind până la mutilare ideea de social-democrație. De partea cealaltă, politicieni din noul val și noile partide par a fi educați, cu toții, la „Școala de la Chicago”. Ei și-ar dori o țară condusă de corporații. Președintele însuși a făcut apel la oamenii de afaceri să vină cu soluții gata de a fi implementate. Statul nu are oameni care să o facă și, în general, nici nu e treaba statului să facă asta. De ce să ne împiedicăm de aceste idei desuete, chiar periculoase?

Într-un alt context, tot președintele a spus că vor fi luați bani „…de la educație, de la sănătate, de la astea…” pentru a fi transferați către bugetul de apărare. Niciun cuvânt despre serviciile secrete, de pildă, sau despre corporații. Ele vor continua să prospere, fiindcă, se pare, ori sunt imune în eventualitatea unui conflict armat, ori sunt capabile să se apere singure. Educația, sănătatea și alte „astea”, mai puțin importante, cvasi inutile, chiar, trebuie să contribuie, însă, la bugetul de apărare. Ele nu sunt indispensabile într-o societate și le putem tăia din bugete.

Sindicatele, care ar trebui să contrabalanseze aceste derapaje, par să fi încetat de mult să existe. Liderii sindicali reacționează, de cele mai multe ori formal, pentru a nu-și primejdui propriile interese, consolidate în ani îndelungați de parti-pris-uri cu politicienii.
Într-un astfel de peisaj dezolant, pare mai degrabă logic decât anormal ca omul de rând să se îndrepte către „soluțiile” propuse de partidele extremiste.

Neoliberalism și utopie

La începutul anilor 2000, Facultatea de Filosofie din București era un creuzet al neoliberalismului (sau a anarho-liberalismului, dacă vreți), unde, îndoctrinați la cursurile anumitor profesori, puști imberbi cu fețele pline de coșuri propăvăduiau anarhia și apariția unui tip de societate căruia, dacă s-ar fi materializat, i-ar fi căzut victime printre primii.

Cred că au fost puțini cei care au rămas imuni în fața acestei teorii abracadabrante, prezentată, de la înălțimea catedrei și susținută de autoritatea indisputabilă a profesorului, nu ca fiind o teorie printre altele, ci ca o adevărată soluție. Singura.

Ulterior, unii dintre noi am înțeles că neoliberalismul e cel puțin la fel de periculos ca și comunismul și, când ne amintim de acea perioadă, o facem amuzați ca de o trăsnaie comisă în anii tinereții dintîi. Alții, însă, continuă să plimbe prin lume această nălucă și să trăiască închinându-i-se. 

Dacă ar fi fost vorba doar despre foștii colegi, rămași în continuare tributari ideilor năstrușnice ale tinereții, nu era mare pagubă, fiindcă, din câte știu, niciunul dintre ei n-a ajuns într-o poziție de unde să le poată pună în aplicare. Au ajuns însă alții, care, fie au trăit în perioada comunistă și nu mișcau în front, apărând marxism-leninismul cu aceeași îndârjire cu care acum îi denunță falsitatea absolută, fie sunt odraslele unor oameni, care și-au clădit bunăstarea personală pe extraordinarele relații cu sistemul din cea mai sumbră perioadă marxist-leninistă din istoria României.

Mișcări de stânga vs. sclavie modernă

Dacă încerci să le explici acestor oameni, că lumea a progresat, în primul rând, datorită mișcărilor de stânga, vei fi catalogat imediat drept neocomunist, neomarxist, progresist, soroșist, etc. E irelevant că, înainte de apariția mișcărilor de stânga și a sindicatelor, copii de 5 ani lucrau în mină și câte 16 ore pe zi, cei mai mulți dintre ei murind bolnavi înainte de a ajunge la vârsta majoratului. La fel de irelevant ca ziua de lucru de opt ore, dreptul la asistență medicală, dreptul la zile libere, dreptul la concediu de odihnă, etc. E ca și cum toate aceste drepturi ar fi de la sine înțelese și ar exista de când lumea. Or, a fost nevoie să moară oameni, mulți oameni, pentru ca ele să fie măcar luate în considerare. 

Unul din lucrurile amuzante specifice domniilor lor, e superioritatea nedisimulată cu care-l tratează pe Marx. Atunci când nu-l consideră de-a dreptul idiot, îl văd, în cel mai fericit caz, ca pe un gânditor de duzină, unul printre atâția alții. Faptul că nimeni, niciodată, nici înainte, nici după el, nu a reușit să arunce în aer întreaga gândire politică a planetei într-o asemenea măsură, pare, de asemenea, un amănunt irelevant. 

În ceea ce privește erorile lui Marx, asta e o cu totul altă poveste. E însă o poveste mult prea complexă pentru a o tranșa într-o postare scrisă pe Facebook cu aere de omniscienți, în timp ce ne scărpinăm în nas.

Nu știu dacă acești domni neoliberali își doresc într-adevăr întoarcerea acelor vremuri ale sclaviei moderne sau dacă, fiind atât de preocupați să teoretizeze, nu realizează că, practic, asta e ceea ce decurge, cu necesitate, din teoria lor.