Nu a fost bluf. Ce facem cu Rusia?

Ceea ce face Putin în Donbas a făcut deja cu Crimeea. Și cu Transnistria. În vreme ce aruncatul bombelor asupra Kievului ar fi o acțiune fără precedent, probabil o exagerare făcută de serviciile secrete americane ca să dea imaginea întreagă a ororii pentru o lume altfel indiferentă, ceea ce se întîmplă de fapt este o secvență de mult exersată, într-o situație perfect similară, în care armata rusească protejează o populație rusofonă care și-a declarat independența. Nu e nevoie să fii la vreun serviciu secret să vezi cum arată garanțiile rusești, pe care au reușit să și le ia prin secesiuni (în Ucraina, Georgia, Moldova) sau care le-au fost cedate fără mari discuții (Kaliningrad), special ca să nu împiedice independența noilor state apărute după 1991. O singură dată și-au luat mîna de pe un secesionist local, în Ajaria, ca un semn de bunăvoință după revoluția trandafirilor din Georgia, dar președintele georgian Șakașvili nu a fost recunoscător deloc, dimpotrivă, ca atare au invadat Georgia fără vreo jenă față de dreptul internațional, și populația de acolo e prins mesajul, Sakașvili nu a fost reales, deși e unul din cei mai mari reformatori de după 1945, și e în închisoare, iar Georgia are acord de asociere cu UE nu permisiunea rușilor, care pot curma chiar și asta, oricînd.

Față de războiul rece, au de partea lor China, care vrea și ea ca expansiunea NATO să se oprească și a crescut presiunea asupra Taiwanului. Ca și înarmarea rușilor din ultimii zece ani, această unitate de vederi a Rusiei cu China arată că politica occidentală din ultimii zece ani (care includ eșecul din Siria, unde omul susținut de Putin a rămas la putere, iar Europa s-a ales cu refugiați valuri, retragerea occidentală din Afganistan, etc) a fost un eșec. Cum un eșec e și faptul că democrații din Rusia au pierdut continuu și s-au consolidat Putin și ai lui, parțial și datorită mobilizării contra noastră. În anii nouăzeci erau democrați la putere, se putea chiar concepe o Rusie în NATO.

Mi-am căutat arhiva: am făcut un raport de risc pentru Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare în Crimeea în anul 2004. În acel raport am intervievat cazacii (”omuleții verzi” cum le zic comic profesioniști (vai de capul nostru) ai serviciilor secrete prin talk shows), am oferit o estimare numerică a lor (erau înregistrați ca asociații voluntare, cu arme legale, se antrenau, aveau terenuri bine izolate, cu porți zăvorîte la care am sunat, asta cu zece ani înainte de secesiunea Crimeei!), am vizitat (cu bilet) baza goală de submarine nucleare rusești de la Balaklava (încă muzeu) și am fost la pescuit în weekend pe una din bărcile furate de pe navele de război din Sevastopol, care arătau ca recuzită (încălcînd mai multe aprobări de securitate, cu șeful securității ONU era un tovarăș fost la FSB, serviciul rus). 2004 era deci apogeul păcii și al retragerii rusești, patru ani înainte de summitul NATO de la București (o parte din călătoriile mele din acei ani în Crimeea și Caucaz pentru UNDP și Banca Mondială a făcut obiectul unui serial publicat în revista 22 ca parte a Anilor de Antrax), și acela e momentul în care lucrurile au început să se întoarcă. Numim asta în științe sociale process tracing, o investigație istorică dirijată de ipoteze diferite pentru a verifica anumite teorii. Sunt două: rușii s-ar fi înarmat și ar fi format un pol periculos cu China indiferent ce am fi făcut noi (1), și (2), rușii au reacționat la doctrina Brezinski, avansul occidental pe fiecare porțiune de teren de pe care s-au retras de bună voie după 1989 (și scontînd că acele regiuni vor rămîne neutre, cum arată acest excelent documentar al Spiegel), deci rușii s-au reînarmat ca răspuns la political occidentală. A distinge care din cele două e ipoteza justă este vital nu doar pentru istorici, ci pentru renegocierea viitorului Estului Europei.

Avînd în vedere că summitul de la București, la care Ucraina și Georgia deja cereau să intre în NATO a fost în 2008 și în 2010 noi apobam baza de la Deveselu eu înclin spre ipoteza 2. Desigur, o clasă bună de strategie la o academie militară sau diplomatică poate face un process tracing mult mai detaliat (dacă generalii cu doctorat știu să predea așa ceva). Aștept cu nerăbdare să îl citesc.

În anul 2009 am filmat ruinele unei baze de rachete în Republica Moldova, rachete despre care folclorul pretindea că ar fi putut atinge Parisul. Rămăseseră uriașe găuri de metal și cazărmi pustii din care rușii plecaseră de bună voie în anii nouăzeci. Filmul ”Where Europe Ends” e rezumat aici, TVR care are drepturile pe varianta română l-ar putea da din nou, e de revăzut cum arăta frontiera asta în anul 2009, de la Hotin la Odesa, e un film despre frontiera Europei, unde nu mai erau așteptați barbarii, și europenii de la Frontex în misiunile de pace din Georgia și Transnistria își exprimau speranța că putem lua Moldova și Ucraina în Europa.

Pacea care s-a dus.

Ne mai putem întoarce la ea?

Ce vrea Putin e clar, cum am spun în textul meu de acum o lună că nu îi credem pe ruși nici cînd spun adevărul, a specificat pe puncte aici. Vrea să dea istoria înapoi în 1997. E în interesul nostru, nu doar al lui, să o dăm înapoi măcar în 2005. Nu e în interesul nimănui distopia actuală, în care ei iau Ucraina și noi ne protejăm prin cîțiva soldați americani în Baltice și aici, continuă înarmarea de ambele părți, iar șansele la normalitate (atîta cîtă poți avea la granița cu rușii) ale Ucrainei, Georgiei și Moldovei dispar. Citiți atent documentul unei înțelegeri propuse de ei. Dă istoria înapoi, e adevărat, dar dacă s-ar putea pune în practică ar fi un pas spre pace, presupune dezarmare reciprocă, istoria merită dată înapoi. Numai un prost pretinde că rușii nu au nevoie de tratament special, că sunt o țară ca oricare, că ceea ce vor ei e deja acoperit de alte tratate, etc. Rusia are nevoie de tratament special pentru că poate trata Europa ca pe o provincie. Macron are dreptate că nu putem concepe securitatea și prosperitatea europeană contra Rusiei, tot așa cum și Rusia are nevoie de Europa. Timpul retragerii unilaterale a Rusiei s-a încheiat, și ca să îl credeți pe Putin a intrat în Ucraina. Se putea evita, dar proștii, nu și nu, Putin blufează, etc.

Istoricii ne spun că barbarii au invadat Roma în anul ciumei, deși nu aveau resurse economice să susțină un război cu aceasta pe termen lung, ci doar resurse umane nelimitate, pentru că nu erau mulțumiți cu tratamentul pe care li-l acorda Roma. Prin ”barbari” înțelegem doar faptul că rezidau dincolo de limes (frontieră), altfel cei care au trecut primii Dunărea și Alpii și au ajuns în fața Aquileiei (lîngă Veneția) în anul 167, marcomanii (germani), trăiau în case de piatră, făceau comerț cu romanii, aveau un stil de viață asemănător însușit de la romani, aveau o organizare militară foarte bună și o cunoșteau pe cea romană destul ca să dea ani de zile necazuri lui Marcus Aurelius. Dar polul de prosperitate reprezentat de Roma îi făcea invidioși, voiau un regim mai favorabil în comerț, din care să își finanțeze adevărata lor ambiție, unificarea triburilor germane sub comanda lor. A trebuit un amestec de mită (au fost mereu plătiți), intrigă (i-au dezbinat între ei) și mobilizare militară (s-a trecut la un război permanent consumator de mari resurse, cu Marcus Aurelius instalat în Panonia, în speranța că barbarii vor da faliment primii).

Marcus Aurelius a murit înainte de a ajunge la vreun succes, dar Imperiul Roman de Apus a mai ținut vreo trei sute de ani, pînă cînd coaliția germană l-a lichidat. Civilizațiile prea prospere față de vecinii lor, oricîte ziduri ar ridica la margini, sunt în pericol perpetuu, pentru că nu pot respinge atîta cît atrag. Europa e cea în pericol aici, nu doar Ucraina, și nu SUA, care e departe și are frontiere mai bune.

E cazul să gîndim coabitarea UE-Rusia pe termen mai lung și cu un amestec mai flexibil de mijloace. Discursurile despre drept internațional nu vor rezolva nimic, Rusia și China s-au și unit în Consiliul de Securitate, o situație mai proastă decît în războiul rece. În afară de ideea că ne apără americanii, mai avem vreuna? Că nu e clar că asta ajunge, oricît de recunoscători trebuie să le fim, că ne sunt indispensabili, dar nu sunt suficienți pentru securitatea continentului nostru, cu vecinătățile pe care le avem.