Activitatea în învăţământ, preuniversitar sau universitar, este o activitate specială faţă de activitatea în alte domenii. Ea se desfaşoară în cadrul anului şcolar/universitar, care are două semestre.
Anul şcolar/universitar este o unitate „indivizibilă” în procesul de învăţământ, din punctul de vedere al organizării activităţii: începe în jur de 1 octombrie şi se termină în jur de 30 septembrie, în anul calendaristic următor.
De aceea, intrarea fiecăruia dintre noi la şcoală/facultate şi absolvirea şcolii/facultăţii se fac la date relativ fixe, independent de ziua de naştere a fiecăruia.
În consecinţă, logic este ca şi intrarea unui cadru didactic în învăţământ şi ieşirea sa din învăţământ (pensionarea) să se facă la o dată relativ fixă, deci independent de ziua de naştere a fiecăruia.
Fostul statut al cadrelor didactice (Legea 128/1997) asta prevedea. Intrarea în învăţământ se făcea la începutul anului şcolar/universitar (deci la începutul semestrului 1) (în învăţământul universitar se putea intra şi la începutul semestrului al doilea). Pensionarea (ieşirea) din învăţământ se făcea la sfârşitul anului şcolar/universitar, conform art. 127, alin. (1) din Legea 128/1997, care spunea:
„Personalul didactic poate fi pensionat numai la data încheierii anului şcolar sau universitar”.
Iar Art. 127, alin (2) din Legea 128/1997 adăuga:
„Pentru motive temeinice, pensionarea personalului didactic se poate face şi în timpul anului şcolar sau universitar, cu aprobarea inspectoratului şcolar, respectiv a senatului universitar.”
Să menţionăm aici că în America nu există limită de vârstă pentru pensionare; te pensionezi când vrei, când nu mai poţi activa. Regula generală în universităţile din Europa (şi în restul lumii) este pensionarea la sfârşitul anului universitar, sau, dacă semestrele sunt egale de şase luni fiecare, cu discipline organizate doar pe un semestru, pensionarea se mai face şi la sfârşitul semestrului în care ai împlinit vârsta de pensionare.
Să menţionăm aici şi condiţiile în care lucrezi şi te pensionezi în învăţământul superior. Îmi spunea un profesor de la o universitate din Germania: „la pensie, nu o să mai am biroul mare pe care îl am acum (singur în cameră), o să am un birou mai mic într-o cameră cu încă unu sau doi colegi”. Păi să ne uităm la condiţiile în care se lucrează în universităţile româneşti de prestigiu. Nu ai nici scaunul tău într-o cameră cu zeci de persoane, ce birou al tău să mai ceri. În mod excepţional, la mine în universitate, noi cei de la informatică avem nişte birouri arondate, că rectorul este de la noi de la catedră. Eu şi încă şase colegi stăm într-o cameră de 15 metri pătraţi, care arată ca un depozit de materiale, iar alături, într-o cameră de 30 de metri pătraţi stau două persoane: secretara catedrei şi tehnicianul care are obligaţia să ne deschidă sălile de laborator.
Nici un ministru al învăţământului nu s-a preocupat de condiţiile în care funcţionăm cât suntem în activitate, ce să mai vorbim de condiţiile în care vom lucra la pensie, pentru că un universitar serios va face cercetare până moare, nu se opreşte la pensionare.
Nici o lege a învăţământului nu precizează explicit că un cadru universitar face, în afară de norma sa didactică, şi cercetare, cel puţin atâta câtă îi trebuie pentru a avansa în funcţie . Toată lumea – şi legea însăşi – vede doar orele pe care le ţii, nu vede şi activitatea de cercetare, de recenzare la reviste internaţionale etc. Se vede doar vîrful aisbergului, nu şi aisbergul în întregul său. De aceea, foarte mulţi universitari fac doar minimul de cercetare necesar, restul timpului afectându-l pentru predare suplimentară, în aceeaşi universitate sau la altă universitate, pentru bani, iar o dată ajunşi profesori, nu mai fac de loc cercetare. Şi ne întrebăm de ce nici o universitate din România nu a intrat în top Shanghai ? Că faci cercetare la nivel internaţional (în medie un articol în reviste cotate ISI pe an) sau faci minimum de cercetare – esti plătit la fel, după norma didactică doar.
Noua Lege a Educaţiei nr. 1/2011 (61 de pagini) a apărut în Monitorul Oficial la 10 ianuarie 2011 şi intră în vigoare la 30 de zile de la publicare, deci la 9 februarie 2011. Ea înlocuieşte şi Legea învăţământului nr. 84/1995şsi Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, cu modificările şi completările lor ulterioare. Ea are câteva dispoziţii tranzitorii, dar la art. 361, alin. (6) spune:
„În termen de 8 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului elaborează metodologiile, regulamentele şi celelalte acte normative care decurg din aplicarea prezentei legi şi stabileşte măsurile tranzitorii de aplicare a acesteia.”
Adică nici cu această lege, care se vrea reformatoare, nu s-a reuşit publicarea simultană a normelor ei de aplicare. Deci anunţata reformă în învăţământ începe cu stângul !
Să observăm aici că o adevarată reformă în învăţământ, ca şi în toate celelalte domenii, în România, ar trebui să înceapă cu un lucru aparent foarte simplu: respectarea legilor existente, de către stat în primul rând, ca exemplu pentru cetăţeni, şi apoi de către cetăţeni ! Şi după câţiva ani buni de respectare a legilor existente, abia atunci să înceapă schimbarea, eventuală, a acelor legi care împiedică desfăşurarea activităţii respective în bune condiţii. Dar este sigur, nu se pare, că în România respectarea legilor, în primul rând de către stat, este un lucru extrem de greu. Dovadă, nici un guvern postdecembrist nu şi-a propus ca ţintă respectarea legilor în România, atât doar ! Ar fi fost extraordinar ! Toate guvernele au ocolit problema cheie şi s-au întrecut să facă schimbări de legi, eventual din legi proaste în legi şi mai proaste. Adică „au vopsit gardul, dar înăuntru este tot leopardul”.
Ei bine, Legea Educaţiei nr. 1/2011, păstrează regula intrării în învăţământ la începutul anului universitar (sau eventual la începutul semestrului al doilea, deşi la noi semestrele nu sunt de şase luni fiecare), dar modifică regula pensionării. Pensionarea se face în timpul anului şcolar/universitar, începând cu data împlinirii vârstei de pensionare, care la universitari este de 65 de ani (Art. 284 şi Art. 289), ceea ce este absurd. In etapa următoare, ministerul probabil va „liberaliza” şi intrarea în învăţământ.
Dar dacă prevederea veche că „Personalul didactic poate fi pensionat numai la data încheierii anului şcolar sau universitar” a dispărut, lucrătorii la lege nu au avut măcar grija să o facă coerentă în rest. Au rămas aliniate care sunt concordante cu pensionarea la sfârşitul anului:
pentru preuniversitari:
Legea 1/2011, Art. 284:
(1) Personalul didactic beneficiază de pensie în condiţiile prevăzute de legislaţia de asigurări sociale şi pensii care reglementează sistemul public de pensii.
(2) Personalul didactic de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul de stat se pensionează la data împlinirii vârstei legale de pensionare. După data împlinirii vârstei legale de pensionare, se interzice îndeplinirea oriărei funcţii de conducere, de îndrumare sau de control.
(3) Pentru motive temeinice, pensionarea personalului didactic de conducere, de îndrumare şi de control se poate face şi în timpul anului şcolar, cu aprobarea consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ, respectiv al inspectoratului şcolar.
(4) Cadrele didactice pensionate pot desfăşura activităţi didactice, salarizate prin plata cu ora, dupa împlinirea vârstei standard de pensionare.
…………………………
pentru universitari:
Legea 1/2011, Art. 215:
(1) După împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcţii de conducere în universităţile de stat, particulare şi confesionale este interzisă, cu excepţia mandatelor în exerciţiu la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Legea 1/2011, Art. 289
(1)Personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani.
(2) În învăţămânul superior de stat, particular şi confesional se interzice ocuparea oricărei funcţii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universităţii, după pensionare. Mandatele celor care deţin funcţii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universităţii, încetează de drept în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de pensionare. Fac excepţie de la aceste reglementări funcţiile de membru al consiliului de administraţie al universităţilor particulare.
(3) Senatul universitar din universităţile de stat, particulare şi confesionale, în baza criteriilor de performanţă profesională şi a situaţiei financiare, poate decide continuarea activităţii unui cadru didactic sau de cercetare după pensionare, în baza unui contract pe perioadă determinată de un an, cu posibilitatea de prelungire anuală conform Cartei universitare, fără limită de vârstă. …. Cadrele didactice pensionate pot fi plătite în regim de plata cu ora.
………………………
Este adevărat că există ieşiri accidentale din învăţământ în timpul anului universitar, pe caz de boală sau prin deces, sau pe caz de rele comportamente, şi universitatea se descurcă. Dar nu se poate extinde ieşirea accidentală la ieşirea naturală, normală, prin pensionare. Excepţiile nu pot deveni regulă, nu este logic.
Prin pensionarea în timpul anului şcolar/universitar procesul de învăţământ este puternic perturbat, cel puţin deoarece nu este sigur că persoana pensionată va mai dori să continue activitatea până la terminarea anului şcolar/universitar.
În învăţământul universitar în mod deosebit, unde există cursuri speciale, şi un singur profesor care predă acele cursuri, ce se va întâmpla? Intri la curs pe semestrul 2, să zicem, ţii cursul până pe 22 martie, de exemplu, iar din 23 martie esti pensionat. Ce se întâmplă cu cursul, cine-l continuă, cine dă examen cu studenţii ? Pensionarul, că altcineva nu este în stare, şi numai dacă acesta vrea, dar dacă nu vrea ? Cum continuă ca pensionar, din 23 martie de exemplu, cu contract pe un an (Art. 289 (3))? Se mizează pe continuarea cursului de către pensionar până la sfârşitul anului, deci se recunoaşte implicit că activitatea nu poate fi întreruptă în timpul anului universitar. Sau ce se întâmplă dacă ai avut toată norma în primul semestru, sau toată norma în al doilea semestru ? Ce s-a urmărit atunci prin această modificare a legii ? În nici un caz „principiul eficienţei” postulat în Art. 3 alin. (d): „în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente”.
Prin această modificare, noi, profesorii, nu mai suntem egali în faţa legii, pentru că nu mai suntem egal plătiţi pentru aceeaşi activitate în fond tot până la sfârşitul anului (efectuată ca titular sau ca pensionar la plata cu ora), încălcându-se astfel Art. 16 alin (1) din Constituţie:
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
Este deci logic ca pensionarea în învăţământ să se facă la o dată fixă (sfârşitul anului şcolar/universitar sau, eventual, sfârşitul semestrului în care se împlineşte vârsta de pensionare), independent deci de ziua de naştere.
Să menţionăm în final că universităţile de prestigiu: Babeş-Bolyai din Cluj, Universitatea din Bucureşti, Politehnica din Bucureşti, Alexandru I. Cuza din Iaşi, Universitatea de Vest din Timişoara au decis să nu facă pensionările în timpul anului, cel puţin nu în acest an universitar, care normal ar fi să se desfăşoare după legea veche. Restul universităţilor „s-au dat pe brazdă”, pensionează începând cu 9 februarie ! „Ierarhizarea universităţilor” a început deja.
6 februarie 2011
Afrodita Iorgulescu
Profesor universitar dr. matematician
Au aderat la această scrisoare: Prof. univ.dr. Sergiu Rudeanu
Lista rămâne deschisă la e-mail: [email protected]
