In memoriam Carmen Stănescu: M-am lăsat condusă de steaua mea (interviu)

Lumea artistică a primit ieri o veste tristă. Moartea marii actriţe Carmen Stănescu. Doamna teatrului a plecat discret, aşa cum şi-a trăit ultimii ani din viaţă. În memoria artistei care a încântat milioane de români, vă prezentăm mai jos unul dintre puţinele interviuri acordate de Domnia sa. Un interviu fermecător, realizat, în urmă cu nişte ani, despre viaţă şi carieră.

Am trăit în permanenţă aşteptând ce va fi

Deşi nu ne vine să credem, aveţi o vârstă venerabilă, dar aţi rămas la fel de frumoasă şi elegantă. Şi astăzi, când sunteţi pe scenă, dezlănţuiţi o vijelie, o descărcare de energii vitale. Care este secretul tinereţii fără bătrâneţe?

Eu ştiu?! Nu am fumat niciodată, am avut o viaţă raţională. Pentru mine zbuciumul a fost în teatru. Un om e bătrân când părerile de rău au luat locul viselor. Întotdeauna am gândit pozitiv şi mi-am spus că din critici ai ce învăţa, din laude nu prea. Ne descoperim cu fiecare gând al nostru. Am trăit în permanenţă aşteptând ce va fi. Prezentul l-am consumat întotdeauna cu graba de a ajunge la „mâine”. În meseria mea am fost chinuită încă din prima clipă a pătrunderii mele în pârjolul teatrului. M-am ars şi am ars odată cu acest foc, mărindu-i vâlvătaia. Toţi cei care se încumetă să se arunce în acest iad adorabil se prefac până la urmă în aburul ce pluteşte pe vecie în acest iubit templu care este teatrul.

Cum decurge o zi din viaţa dumneavoastră?

La sculat îmi este cel mai greu, deoarece sunt foarte multe lucruri de pus la punct. După aceea începe ordinea prin casă, datul directivelor Floricăi – femeia care are grijă de noi -, aranjez cum va fi prânzul în ziua aceea, deoarece eu gătesc. După aceea urmează repetiţiile la teatru şi, seara, spectacolele. Chiar atunci când nu joc, merg să-i văd pe colegii mei. Ador să ies la plimbare în fiecare zi. Vinerea şi duminica mă duc la Biserica Silvestru. După-amiază mă ocup de scris. Mă ocup şi de difuzarea cărţilor mele şi, în acest sens, pot să spun că am primit un ajutor important de la Premierul Adrian Năstase, care mi-a cerut 300 de exemplare din volumul meu Destăinuiri pentru diaspora românească. Am avut cu bucurie de la prietenii mei din Norvegia, Suedia, Italia, America, Canada, ba chiar şi America Latină, semnale că mi-au citit cartea.

Cine a crezut cel mai mult în talentul dumneavoastră atunci când aţi dorit să îmbrăţişaţi această profesie?

Nu ştiu dacă a crezut cineva până am început să dau roade. Singură am simţit plăcerea şi bucuria de a face această artă.

Ştiu că aţi primit marea lecţie a teatrului de la Sică Alexandrescu, când aţi debutat pe scena Teatrului Naţional în 1945, alături de o ilustră pleiadă de actori. Cum era atunci atmosfera în acest templu?

Teatrul Naţional a fost scena succeselor mele. A fost bine şi frumos, muncă multă, emoţii zdrobitoare, dar şi imensă bucurie. Am lucrat mult cu marele om de teatru Sică Alexandrescu. Ne asemănam ca putere de muncă fără margini, ne uneau disciplina şi punctualitatea. Nu dădea greş niciodată când încredinţa un rol unui actor. Era un iscusit culegător de talente pe care ştia să le pună în valoare. Adoram repetiţiile cu el datorită hazului copleşitor cu care împodobea orice indicaţie. Rămâneam obsedată de intonaţia replicii, reuşind multă vreme, sau poate niciodată, să o dau atât de savuros comic cu o arătase el. Când am intrat, eram zilieră. Făcusem Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, la clasa Mărioarei Voiculescu. În teatru am găsit cele mai elegante artiste, frumoase şi parfumate. Era o paradă a modei, a eleganţei, a rafinamentului. Erau şi mari actori: Bălţăţeanu, Ion Manolescu, Ciprian, Al. Finţi, Sonia Cluceru, Giugaru.

Ce aţi „furat” de la ei?

Din cap până în picioare am fost numai eu. Mi-au plăcut realizările lor, marile roluri în care i-am văzut. Am deprins totuşi de la ei şlefuirea, rafinamentul, forţa şi credinţa talentului lor pe tărâmurile neliniştite ale artei.

În acest volum spuneţi că aţi interpretat roluri care s-au lipit de dumneavostră ca „marca de scrisoare”. Şi în această pleiadă nemaipomenită de partituri, de la Madame San-Gêne la Bădăranii, de la O scrisoare pierdută la Telegrame, de la Înşir’te mărgărite la Despot Vodă, de la Doamna nevăzută la Tartuffe, de la Comedie de modă veche la Patima roşie, de la Dulcea pasăre a tinereţii la O femeie cu bani, de la Bună seara, domnule Wilde la Danton, de la Părinţii teribili la Leul în iarnă, de la Menajeria de sticlă la Nunta lui Krecinski, care au fost rolurile care v-au schimbat destinul? Au avut ele o trăsătură comună? Multe dintre ele au fost năvalnice, vulcanice, pătimaşe, temperamentale, dar şi feminine, la fel ca dumneavostră.

Cel care m-a aruncat pe panta comediei a fost Sică Alexandrescu, care mi-a dat-o pe Miţa Baston. În acest rol eram două actriţe. Premiera a făcut-o Maria Voluntaru care, chiar în acea seară, dintr-o neatenţie, a căzut cu scaun cu tot. Considerând că nu va avea succes în acel rol, mi l-a lăsat mie. Pe urmă, tot el mi-a oferit rolurile Zoe din O scrisoare pierdută şi Felice din Bădăranii. Şi acum joc un asemenea rol vulcanic alături de maestrul Beligan, în Egoistul, interpretând rolul Ardèle. Cu toate rolurile m-am identificat. Am fost şi vulcanică, şi tandră, înţeleaptă şi reţinută, uneori plină de o discretă căldură, animată de o nobleţe sufletească. Cu mare dragoste am interpretat-o pe Doamna Maria din Apus de soare, jucată până atunci de Elvira Godeanu, rol de o zguduitoare dramă, având minunate seri de spectacol alături de fascinantul George Calboreanu în Ştefan cel Mare. A fost o binefacere pentru sufletul meu. L-am jucat o perioadă şi la Braşov timp de trei zile pe săptămână. Toată iarna 1967-1968, cam patru luni, ne deplasam în fiecare luni cu trenul, jucam acolo marţea, miercurea şi joia, iar vinerea ne întorceam acasă. Era muncă, nu glumă, dar ne bucuram de o iarnă splendidă, cu Braşovul îmbrăcat în albul imaculat al zăpezii şi cu brazii de Crăciun frumos ornaţi în dreptul ferestrelor, cu sălile arhipline şi publicul entuziast. Pe stradă, toată lumea ne saluta şi nu-şi lua ochii de la mine şi de la maestrul Calboreanu. La restaurant, în timp ce mânca nu scotea o vorbă, avea un ritual întreg al statului la masă, dar într-o seară, toată eticheta afişată de noi s-a dus naibii, când vrând să tai o murătură lângă nişte caltaboşi rumeniţi şi aburiţi, a ţâşnit din ea tot mustul şi l-am răcorit pe maestru din cap până-n picioare, pe tot costumul lui superb. Maestrul mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o şi râzând cu mare poftă mi-a spus: „Lasă, Carmeniţo, tată, că mi-ai făcut bine, tot mă încălzisem”.

Am devenit una dintre „specialistele” în interpretarea rolurilor lui Molière sub bagheta lui Ion Finteşteanu. Repetiţiile cu Mihai Berechet erau o grea cursă cu obstacole, pe care trebuia să o parcurgi cu o viteză nebună, cu un entuziasm dement. Un succes monstru am obţinut în piesa O femeie cu bani de Bernard Shaw. Încă din timpul repetiţiilor ne-am încărcat cu o cantitate enormă de energie, parcă presimţind pornirea la un drum lung. Din peste 600 de spectacole în acest rol, n-am să uit cât voi trăi spectacolul de la Buzău. Fiind la modă pantoful cu toc cui, ca şi astăzi, am rămas înţepenită într-o gaură a scândurilor ce alcătuiau podeaua acelei scene. Dându-mi seama că nu mă pot mişca, a trebuit să-mi scot piciorul din pantof, m-am dezechilibrat şi l-am împins pe bietul Matei Gheorghiu care, în căzătură, şi-a fracturat mâna. A ieşit gemând din scenă, dar eu am continuat spectacolul. Bineînţeles că mâna i-a fost puă în gips chiar în acea seară. O altă izbândă regizorală a lui Berechet cred că a fost Dulcea pasăre a tinereţii, unde am creat un personaj plin de zbucium, cel al Alexandrei Del Lago. Din păcate, după patru ani, am fost nevoită să întrerup firul glorios al spectacolelor în urma unui accident de maşină. Multe luni am avut dureri în torace şi greutate respiratorie din cauza coastelor rupte.

Credeţi în destin?

Da, cred. Am avut întotdeaua încredere în destinul meu şi m-am lăsat condusă de steaua mea. Ea mi-a deschis drumul pentru care cred că Dumnezeu mi-a dăruit această viaţă. Mi-a oferit de la început succesele de care mă bucur şi astăzi.

Cum aţi reşit, de-a lungul carierei dumneavoastră, să ascundeţi suferinţele din culise, fără ca publicul să simtă?

De multe ori mi s-a întâmplat să joc cu febră foarte mare şi cu junghiuri. Am apărut pe scenă în seara în care a murit mama mea. Niciodată nu am lipsit din teatru. Există un mister. În clipa în care intri în scenă nu te mai doare nimic. Scena e miraculoasă, e cel mai bun medic.

Aţi interpretat rolul din Comedie de modă veche de peste 1.100 de ori. N-aţi avut sentimentul că v-aţi plictisit?

Nicio clipă. Trăirea pe are am dăruit-o acestui personaj m-a susţinut. Nu m-a plictisit niciodată. La fiecare spectacol parcă am premieră. Amintiri minunate despre acest spectacol se datorează şi muzicii sublime scrise de Henri Mălineanu. De altfel, am fost legată de muzica sa şi prin musicalul Bună seara, domnule Wilde, unde rolul Lady Bracknell mi-a venit ca o mănuşă. Frumoasă, discretă, cu mult haz, primeam zeci de aplauze la scenă deschisă.

Aţi rămas una dintre marile interprete ale pieselor lui Caragiale.

Stimabilul m-a urmărit pas cu pas. M-a spionat câţiva ani în toate rolurile mele. Aşa a fost de ne-am legat pe viaţă noi doi, Caragiale şi cu mine. Însă marea lecţie despre Caragiale am primit-o de la Sică Alexandrescu. O echipă puternică de comedie, cu Beligan, Marcel Angelescu, Giugaru, Iancovescu, Birlic, Silvia Dumitrescu, Finteşteanu, Costache Antoniu, Brancomir, Elvira Godeanu, Cella Dima, a urmat un drum glorios ani de zile sub bagheta sa. Ce enorm succes a dăruit publicului Sică Alexandrescu cu filmul Telegrame. Micul ecran păstrează, de asemenea, de zile mari, schiţa La moşi. Dacă ar fi să interpretez şi azi pe Zoe, aş interpreta-o exact ca atunci. A ştiut el Caragiale de ce a pus ochii pe mine.

Cum erau turneele odinioară?

Deşi erau foarte grele, mă simţeam bine. Nu pot să nu-mi amintesc de uriaşul spectacol cu Revizorul de Gogol, montat de Sică Alexandrescu, care i-a făcut pe ruşi, la ei acasă, să recunoască strălucita performanţă realizată de teatrul românesc. Pe mine m-a distribuit în Poşliopkina, acea grăsună ce trebuia să rupă totul în jurul ei, alături de Revizorul interpretat magistral de Radu Beligan. Maestrul Sică avea grijă de actori ca de copiii lui şi-i răsfăţa. Teatrul Naţional a repurtat întotdeauna succese extraordinare peste hotare. Am fost la Belgrad, Budapesta, Viena, Strasbourg, Moscova, Chişinău, Ierusalim, Tel Aviv, Montreal, Chicago, Toronto, Detroit, New York… Au fost turnee de veselie nebună şi de râs în hohote. Farmec aveau şi turneele de-a lungul şi de-a latul ţării, pe care nu le voi uita niciodată. Nu pot uita turneul de la Suceava cu Patima roşie. După spectacol, ne-am dus cu Rauţchi şi Costi Bărbulescu la o cârciumă, dornici de nişte mititei şi de o friptură la grătar, cu o halbă de bere. Apoi, am pornit-o spre gară unde ne aştepa unul dintre maşiniştii trenului, anunţându-ne că trenul pleacă peste un minut. De spaimă, ne-am urcat în grabă pe platforma unui vagon de marfă. Trenul a pornit în noapte, iar drumul făcut până la următoarea staţie mi-l voi aminti mereu. Salcâmii în floare de-a lungul traseului înmiresmau aerul cu cel mai frumos parfum ce l-am simţit vreodată. Îmi amintesc cum spectatorii umpleau până la refuz sălile neîncălzite, cum stăteau, cum râdeau şi plângeau cu fularele de lână acoperindu-le faţa de gerul năpraznic, cu căciulile de lână până la ochi, ghemuiţi în fotoliile îngheţate. De altfel şi noi, actorii, în problema frigului eram bine antrenaţi în acele vremuri. Camerele de hotel fiind neîncălzite, teatrele aşijderea, apa caldă numai câte o jumătate de oră, numai până la ora 22, iar noi ajungeam la hotel în jurul orei 23. Dar nevoia te învaţă. Căram cu noi reşouri, pături, ibrice, în care încălzeam apa să ne putem spăla după spectacol, ba chiar şi un radiator electric să ne putem încălzi cât de cât, pliculeţe cu supă, salamuri, aveam bagaje întregi pentru două-trei zile.

Ce aţi iubit mai mult, teatrul sau cinematograful?

Cinematografia era lipsită total de frumuseţea pe care o oferea teatrul spectatorilor lui. Pe scenă, actorul este stăpânul lui şi poate demonstra ce a realizat într-un rol după zeci şi zeci de repetiţii şi o muncă infernală. Acolo, îşi demonstrează talentul, măiestria, puterea de a trece rampa. În cinematgrafie, depinzi enorm de regizorul respectiv şi de o întreagă echipă de filmare.

Acum câteva zile, la cel de al 100-lea spectacol cu Nunta lui Krecinski, vă admiram vitalitatea şi mă gândeam cum poate un actor să ţină minte atât de multe roluri?

Se spune că am o memorie fantastică, în sensul că nu înmagazinez toate rolurile pe care le-am jucat, unele le elimin când ştiu că nu se mai joacă. Învăţ foarte repede. Câteodată recurg la şiretlicuri. Ştiu cu ce literă începe o pagină, deoarece am şi memorie vizuală.

Cum era boema acelor vremuri? Cum venea publicul îmbrăcat la teatru, cum simţeaţi publicul?

Întotdeauna publicul pentru mine a fost extraordinar. Şi după 90, când am jucat în Menajeria de sticlă, aş putea să vă spun, fără modestie, că am fost adorată chiar de publicul tânăr. Cred că am reuşit să instruiesc câte puţin publicul la fiecare spectacol. Meseria asta lasă urme adânci, dar teatrul îmbogăţeşte. Lumea, odinioară, venea la teatru ca într-un templu. Din păcate, lucrurile s-au schimbat. De altfel, dacă femeile ar veni astăzi la spectacol în catifele şi cu perle ne-am face cruce. Acum unii vin în jeans, deşi eu sunt împotriva lor.

Ce vă place mai mult? Atunci când jucaţi sau repetiţiile? Ce înseamnă mirosul de costum, de cabină?

Acest miros mă face să mă liniştesc. Cu două zile înainte de spectacol, deja nu mai sunt în apele mele, mă gândesc numai la rol, nu vreau decât să mă văd în cabină, să ascult de la sonorizare muzica. Nu suport pe nimeni lângă mine.

V-aţi împărţit viaţa, atât cea personală, cât şi pe cea de scenă, cu soţul dumneavoastră, Damian Crâşmaru, „Damian al meu, un om inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea copilăroasă, m-a iubit ca pe un copil, aşa cum sunt eu, cu exploziile mele jucăuşe, care l-au încântat, l-au atras în sfera de basm a vieţii mele”, aşa cum îl descrieţi în roman. Cum v-a îmbogăţit viaţa?

A fost norocul meu. Eu am avut nevoie de o minte ca a lui, sclipitoare, care a completat viaţa mea de copil nebun. I-am dăruit viaţa mea şi am primit viaţa lui. Am o mare încredere în ceea ce spune el pentru că a citit enorm. Mi-a fost ca un frate, ca un tată. Pe de altă parte, mă răsfăţ şi el moare de râs când eu fac pe copilul. Chiar şi acum, în repetiţiile cu Radu Beligan la Egoistul, Damian a găsit o cheie pentru mine, dându-mi nişte indicaţii preţioase şi ţin cont de ele pentru că el ar fi putut foarte bine să fie regizor. Eu îl consider un actor „nebun”, îndrăgostit la disperare de arta lui. L-am avut partener în Diplomaţii, în Patima roşie, în O femeie cu bani, în Tartuffe, în Locomotiva, în Părinţii teribili şi în Leul în iarnă. E un veşnic frământat acest Damian al meu. În fiecare dimineaţă el îmi pregăteşte micul dejun. El are darul de a întreţine societatea în care ne adunăm pe la prieteni. Şi mie îmi place enorm să fiu spectatoarea lui în aceste ocazii. Am călătorit mult în străinătate. Plecam spre Franţa, Italia, Elveţia cu maşina şi ne opream pe la prietenii noştri. Iubesc Florenţa, Napoli, Capri-ul, Udine, Roma, Nisa, dar şi Viena, oraşe pe care le cunosc destul de bine.

Ce vă nelinişteşte?

Faptul că văd multe lucruri urâte în jurul meu, în special la televiziune. Vorbirea lenevoasă, lansată de tinerii noştri, cărora parcă le e lene să deschidă gura şi să pronunţe corect fiecare cuvânt, fiecare literă, ce să mai vorbim de cacofoniile ce abundă în vorbirea multora, cât şi de incultură. Mă întristează stâlcirea limbii române. Mă amuz, dar mă şi întristez, când văd magazin lângă magazin, firmă lângă firmă cu fel de fel de nume culese din altă limbă, de cele mai multe ori ridicole, dughene nenorocite, având nume pompoase precum Café de la Paix, al celei mai elegante cafenele din Paris. Mi-ar plăcea să văd firmele prăvăliilor noastre de odinioară: „La Tănase”, „La tocăniţa veselă”, „La cârnatul înfuriat”, „La cafeluţa românească”, „Vino aici să mănânci mici”. Nu mă amuz deloc când văd tinerii noştri imitând ridicol şi caraghios America, obrazul nebărbierit al bărbaţilor, lipsa de eleganţă a femeilor care-şi pun pantaloni, inclusiv în sălile de spectacol. Ar fi bine ca oamenii să se uite mai mult timp în oglindă, să se cunoască mai bine, să-şi dea seama ce trebuie arătat şi ce nu trebuie.

Cum aţi reuşit să treceţi în viaţă de obstacole, de existenţa prozaică?

Viaţa mi-a fost un ocean. Legănată de valurile uriaşe, stând cocoţată pe crestele lor, m-au purtat cu eleganţă, cu delicateţe, când spre ţărm, când spre larg, unde intram în vâltoarea muncii mele cu pasiune. Dar obstacolele au fost neimportante în viaţa mea, am ştiut să le ocolesc. Şi aceasta, pentru că am fost iubită. Mie mi-a ieşit bine pasienţa aceasta. E bine să-ţi cunoşti foarte bine partenerul înainte de a te hotărî să te legi de el. De-a lungul anilor, sigur că mai ai şi surprize, intervin momente pe care trebuie să ai talentul să le depăşeşti cu înţelepciune. Numai astfel câştigi partida. Îţi trebuie înţelepciune şi răbdarea de a te pune în situaţia celuilalt, de a-l înţelege şi de a-i dărui dragoste tot timpul.

În viaţa dumneavoastră aţi făcut mult sport, de la volei la tir, de la nataţie la alpinism.

Azi este o binefacere că putem primi în casă, prin intermediul TV, competiţii de pe tot mapamondul. A fost o vreme când poligonul devenise o a doua scenă. Ambiţiile de autodepăşire şi tensiunea erau asemănătoare cu cele de pe scenă, aşa că, după îndelungate colocvii cu mine însămi, am decis să pun definitiv arma în rastel. Am suferit un accident în timpul unui antrenament, când, uitând să pun garda pe armă, un cartuş a explodat, intrându-mi o aşchie în ochiul stâng. Tatăl meu, foarte bun înotător, m-a învăţat să înot de mică şi cred că, dacă perseveram, ajungeam o foarte bună înotătoare. Şi azi îmi place sportul şi chiar îl practic.

La e visaţi?

Bătrâneţea vine la tine, chiar dacă nu ai chef s-o primeşti. Cu obrăznicie deschide uşa, intră în casă hoţeşte. Ea oare de ce nu îmbătrâneşte, să nu mai aibă putere să ne deranjeze în toiul vieţii, atunci când crezi în iubire, în nemurire? Dar mie nu-mi pasă de ea. Aşa că, acum, visez să-mi iasă bine rolul din Egoistul. Aşa cum mărturisesc într-o replică din Leul în iarnă: „Doamne, de ce nu putem să ne iubim măcar un pic, aşa va începe pacea. Avem atâta nevoie să ne iubim unii pe alţii, avem atâtea posibilităţi că am putea schimba lumea”. Mă bucură fapul că suntem înconjuraţi de foarte mulţi prieteni. Am fost crescută să-L iubesc pe Dumnezeu. Tata, un avocat extraordinar, cânta în corul bisericii. Sunt pasionată şi azi de dans şi muzică Toate acestea adunaţi-le şi veţi vedea reţeta fericirii.

Aţi rămas aceeaşi doamnă frumoasă şi elegantă…

Întotdeauna mi-a plăcut să fiu pusă la punct şi cochetă. Îmi plac parfumurile: Chanel-ul, Arpège-ul, dar şi Magie Noire. Ador florile. Şi ele mă adoră pe mine. La mine ţin florile foarte mult. Le pun pe o etajeră sub icoanele cu Maica Domnului şi acelea durează cel mai mult. Eu o răsfăţ pe Maica Domnului şi vorbesc cu Ea.

Adio, Doamnă!

Cei care vor să-i aducă un ultim omagiu o pot face sâmbătă 14 aprilie a.c., între orele 10.00 – 13.00, în foaierul Sălii Mari a TNB. Actorii de la TNB sunt alături de colegul lor, Damian Crâşmaru, soţul acsteia, în marea lui durere. Înmormântarea va avea loc la cimitirul Reînvierea. Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace!

O carieră de invidiat în câteva cuvinte

Carmen Stănescu debutat pe scenă în 1945, fiind studentă la Conservatorul Regal de muzică și artă dramatică, la clasa marii profesoare Marioara Voiculescu. De atunci a realizat roluri memorabile alături de cei mai mari actori din Teatrul Național, Bulandra și Nottara și în regia celor mai importanți regizori ai teatrului românesc. A jucat comedie, dramă și tragedie cu aceeași forță artistică. A înnobilat cu talentul ei creațiile marilor scriitori români: Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Davila, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Horia Lovinescu și alții. A fost o interpretă desăvârșită a eroinelor lui I.L.Caragiale. A jucat roluri importante în piese de Shakespeare, Molière, Goldoni, Corneille, Bernard Shaw, Gogol, Cocteau, Jean Anouilh, Arbuzov… A făcut filme, televiziune, radio. A fost o femeie foarte frumoasă. O profesionistă desăvârșită.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.