O muscă bâzâie pe tavan, Popescu își aprinde o țigară, se relaxează

În încercările noastre asupra totalităţii sau valorilor furibunde, lipsiri de tot atâtea libertăţi, a ne întreba asupra lucrului nou e ca şi cum ne-am revendica o eliberare invocând o autoritate imaginară.

Lucrul nou, artefact sau fapt al fiinţării, stă spre hazoasă izbăvire pe bancul de lucru al filozofilor desueţi sau spre străluminarea prin adăugire practicată în corpul comunicării gomoase fie ea cenaclieră sau academică. Aporiile despre limita ca finit absolut ca si despre revoluţie ca fapt derizoriu sau despre autoritate ca constrângător de semn se însoţesc de falsul argument care porneşte fiinţa dincolo de adevărul ei şi de sensul ei ultim, se însoţesc de demonstraţia canonică hilară care porneşte fiinţa dincolo de înţelesul ei, derivând-o.

Asemenea, aporiile despre lucrul nou, despre putinţa de a-l pune în operă sau în utopie sau a nu-l pune, se revendică a fi a nesfârşirii de sine, a unui arogant de sine, a unui mulţumit de sine, centrat şi fără de sfârşit. Nesfârşirea sinelui sucombă în astfel de aporii consumându-le dar şi construindu-se pe sine din ele. Reclamând legătura intimă cu autoritatea, sinele cenaclier sau academic îşi clădeşte desuetudinea sperând în luarea în seamă de către servitorii pragmatismului sau ai filozofiei cotidiene care mustăceşte în adevăruri unilaterale şi iluzorii.

Tangoul elitelor furibunde căutându-se de entropie şi bucurându-se de filigranul obosit al unor utopice misiuni istorice, roteşte argumentele despre putinţa sau neputinţa întemeierii lucrului nou nevăzând întemeierea dar preamărind lucrul cel nou fie el artefact sau construcţie de fals sens în carnea credinţei sau a construcţiei imaginare de conduită.

Conduita se sustrage argumentului fiinţei înjghebând sisteme şi structuri desuete, gata, gata să înflorească în imaginarul aiurit al candidaţilor la filozoficale sau literaturicale şi care ripostează argumentului fiinţei punând-o între paranteze pentru a-i afla deficitul de sens. În vara lui ’77, Contraamiralul a trimis după mine o patrulă de motoriști, periculoși foarte, și uite-așa m-am trezit pe puntea lui DB16, la Capul Midia. Contraamiralul fuma pipă și se tot gândea. Privea gânditor pe hublou. Dragorul se legăna ușor la ancoră.

O vedetă torpiloare se învârtea prin jur, vigilentă, foarte vigilentă. Uite care e treaba, mi-a zis Contraamiralul între patru ochi, Universul nu e construit cum ai învățat tu la școală. Am înțeles, să trăiți. Cred că ești pregătit pentru misiunea pe care vreau să ți-o încredințez. Am înțeles, să trăiți, tovarășe contraamiral, am răcnit eu stând smirnă. În 1978, penetrasem deja structurile Securității, iar în 1989 controlam în proporție de 35% noile structuri informaționale. Așa că, Popescule, stai jos, nu mai mustăci, o să vorbești la Contrainformațiile Militare cu câțiva de-ai tăi să vă faceți și voi niște legături la Serviciul Român de Informații, cred că înțelegi că e vital pentru România. Nu trebuie să te învăț eu cum să te descurci cu cârtițele, sifoanele și căsuțele poștale de acolo.

Ce mă îngrijorează e că voi încă nu v-ați dumirit că războiul informațional are conotații ideologice profunde și că de fapt ascunde o conflagrație cosmică. Popescule, nu-mi vorbi mie de Coruț și de Streinu și de toată ciurda de turnători de la Ministerul Apărării. Noi, Marina Militară, știm încă din 1977 că Universul e altfel construit și că dacă vrem să salvăm România de Valul Magnetic care vine dinspre Alfa Centauri trebuie să-i prindem pe extratereștrii care s-au infiltrat la Serviciul Român de Informații. Numai scafandrii și torpilorii noștri se pricep la treaba asta, înțelegi… Afară e cald.

O muscă bâzâie pe tavan, Popescu își aprinde o țigară, se relaxează. Mai vorbim de una, de alta și pe urmă mă văluresc printr-un perete, într-un anonimat absolut. Pe stradă iau forma unei frunze și cad, ca din întâmplare, pe bombeul lui Oprea, să văd și eu cum e să te plimbi cu girofarul prin București.