O plecare din țară

Țările pe bază de nepotism despre care scriu (Italia, Grecia, Tunisia, Ucraina…) sunt cam peste tot la fel – o unică patrie în care te recunoști cu jale; dar poți să și ții la o asemenea patrie, să ajungi să o privești cu îngăduință, să încerci să o protejezi – în van, adesea – de excesele de violență, partizanat orb și egoism.

Am avut întotdeauna obiceiul de a asocia oameni tineri, atunci cînd am avut o comandă importantă, fie de la un editor de bună calitate, fie de la o mare instituție internațională, ca să îi ajut să își creeze o istorie de publicații de calitate sau un CV de consultanță, deși eu îmi ajung cu prisosință mie însămi – scriu repede și ușor și acopăr totul mai repede de una singură. Obicei început de 20 de ani și de care au beneficiat o mulțime de tineri de la SAR, care azi lucrează mai toți în instituții europene. Motivul principal era dorința de a mă deosebi de unii dintre profesorii mei din tinerețe, care făceau pe dos: mă puneau să traduc ceva și pe urmă se semnau toți pe acea traducere, de parcă era lucrare originală (unul din motivele pentru care am abandonat psihiatria fără regrete). După cum am avut ocazia să văd în acest an, obiceiul continuă: un plagiat, care mi-a fost semnalat chiar la un rector cîștigător la competiția de universități curate, a fost atribuit imediat studentului, semnat ultimul, pentru a-i disculpa pe toți profesorii semnați înaintea lui; ei nu scriseseră un rînd, oricum, așa că nu erau responsabili de vreun plagiat. Din punctul lor de vedere, greșiseră că au avut încredere în student și atît (iată de ce plagiatul luat separat nu explică suficient patologia fraudei academice la români).

Oare de ce, în 25 de ani, România s-a schimbat așa de puțin? Ținîndu-mi cu întîrziere discursul de șef de promoție, cînd mi-am lansat cartea la Iași, am avut proasta inspirație să amintesc că am făcut ceva normal, plecînd din viața mea integral aranjată, din universitatea unde tatăl meu era profesor și decan, la 25 de ani, doar cu o geantă de umăr și o mașină de scris est-germană. Nu mi-am dat seama că mulți din cei care mă ascultau, oameni perfect cumsecade de altfel, lucrau acolo pentru că și părinții lor lucraseră acolo. Așa funcționează societatea asta. Nu mai departe de vara trecută, fiul ministrului Toader se angajase la el în departament. Ce am făcut eu acum 25 de ani nu a fost nici o secundă imitat de nimeni, nici măcar prețuit (prețuirea pe care o întîlnesc în România este prea adesea datorată doar reputației internaționale și nu exemplului). Dimpotrivă. Deși lumea mi-a strîns mîna pe stradă mereu, la EBA, la opoziția la M…PSD și la alte asemenea, totdeauna am văzut și o frică, o jenă chiar. Lumea care se cere în selfies o face cum s-ar duce la parcul de curiozități. Nici gînd să imite acest comportament bizar: a lăsa la o parte avantajele pe care ți le dă poziția privilegiată, pentru a asuma competiția de pe poziții egale; mai ales că există atîtea scurtături ca să te prefaci integru: poți înjura pe Băsescu, Dragnea, poți semna ”fără penali”etc. Românii nu imită pe nimeni din spectrul de sus, emulează în schimb arătatul degetului mijlociu jandarmului și consideră că e normal ca un copil să crească cu M… și profund anormal ca agențiile de protecție a copilului din țări scandinave să ia copiii de la asemenea persoane, pentru a-i redistribui unor părinți mai vrednici. Și toate astea, în timp ce ficțiunea se menține la români: că masa populară e cumsecade, că elitele politice sunt numai ele corupte, iar intelectualii nu dau exemplu.

Vara asta am avut comenzi mai frumoase ca niciodată, așa că a fost rîndul altor tineri (germani de data asta) să lucreze cu mine. Cu primul student am scris cele 10 000 de cuvinte la intrarea de dicționar Corupție și dezvoltare (prima dată cînd dicționarul de economie Oxford va include corupția, considerată pînă nu demult un subiect neacademic). Pe al doilea l-am luat cu mine o lună la Sinaia, unde, în afară de noua mea ocupație – spre amuzamentul cartierului – cositul, am lucrat la o carte pentru Cambridge University Press: cum și dacă UE reușește să coboare corupția în țările membre, țările asociate și țările (127 la număr) unde dă ajutoare. Dat fiind că studiile mele de caz sunt Italia, Grecia, Balcanii, Ucraina, Turcia, Egipt, Tunisia, Ghana și Tanzania, voiajul e mai degrabă deprimant – nu cel real, în acela învăț multe lucruri, deși nimic din ceea ce nu aș fi putut ghici fără să mă mișc din pridvorul casei Stere, casa mea părintească din Iași, sau a casei Iorga, casa mea din Sinaia. Pentru că țările pe bază de nepotism sunt cam peste tot la fel: o unică patrie în care te recunoști cu jale, indiferent de spațiu și chiar de timp; soțul meu lucra paralel la editarea jurnalului lui Nicolae Iorga, bunicul lui (celălalt a fost arheologul, grec de origine, Dionisie Pippidi), pentru anii 1938-1940, și, deși noi nu avem televizor, iar el nu folosește nici Internetul, asemănările tot săreau în ochi.

Dar poți să și ții la o asemenea patrie, să ajungi să o privești cu îngăduință, să încerci să o protejezi – în van, adesea – de excesele de violență, partizanat orb și egoism; și poți să te bucuri cînd alții văd partea ei umană și se lasă atrași de ea. Nu l-am condus la aeroport pe studentul meu german – era zi de trafic și am preferat să îl urc în tren, cu oarecare grijă. El a insistat să își ia bilet online – eu nu știam că e posibil în România și l-am avertizat că nașul l-ar putea taxa. Nici vorbă. Mi-a scris două mesaje din tren – unul: că biletele online funcționează perfect, dacă spui că ai plătit online, nici nu îți cere nimeni telefonul; altul: că stă lîngă cinci Roma care sunt incredibly nice, au un pui adevărat cu ei, viu, și vor să își împartă sandvișurile cu străinul.

Cum, după studentul meu, am plecat și eu, m-am gîndit ca la următorul text să vă las cîte ceva din ce am lucrat, ce e relevant pentru România. Deși nu cred, în mod real, că autodistrugerea asta pe care o văd în România are vreo legătură cu anticorupția – degeaba îmi reproșează cei de la Criticatac că anticorupția a fost la baza radicalizării populiste pe care o vedem (anticorupția mea a fost plecarea din Universitate și gesturile personale pe care le-am făcut, și nu am văzut pe nimeni să se ia după ele). Trupa asta, care nu a ieșit să o apere pe Kovesi dar apără M…PSD, nu am creat-o eu sau ai mei.

Unde, anume, se plasează corupția românească în cea din Europa de azi? Data viitoare încep să public cîteva selecții din ce am scris peste vară, pentru cine vrea să înțeleagă și nu doar să meargă cu jalba la Bruxelles, ca pe vremuri la Țarigrad. Mulțumesc traducătorilor și nu vă mai autodistrugeți, nu e asta calea spre salvare. Cam asta e tot ce vă pot spune la finalul unei veri care sper că a fost la fel de productivă pentru voi ca și pentru noi.